Eseuri si sfaturi pentru BACALAUREAT

Flori de mucigai

De Tudor Arghezi ( 1880-1967 )

Modernismul este o miscare artistica de mare amploare care se opune normelor academice, cuprinzand mai multe influente literare precum simbolismul, futurismul, dadaismul, suprarealismul si expresionismul. Aceasta a luat nastere in Fr, în a doua jumatate a secolului al XIX-lea si se intonde pana in secolul al XX-lea.

Poezia „Flori de mucegai"se află în deschiderea volumului omonim, aparut in 1931 și constituie o artă poetică prin care Arghezi iși exprimă concepția despre implicațiile pe care efortul artistic le are în actul creației constituind, așadar, poezia programatică acestui volum așa cum Testament este artă poetică în volumul „Cuvinte potrivite".

In spirit modern, imaginarului poetic transfigurează realitatea concretă între o viziune artistică specific argheziană, prin revalorificarea cuvântului ca forță creatoare a sensibilității lirice, prin funcția expresivă a procedeului ,,estetica urâtului", inovat de Tudor Arghezi.

Propriu oricarei arte poetice, lirismul subiectiv se manifestă și în această poezie, confirmând prezența eului liric prin mărcile lexico-gramaticale reprezentate de formele verbale și pronominale la persoana I: „am scris", „am lăsat", „ am cunoscut", „m-am silit", „mi", „mă".

Modernismul poeziei ,,Flori de mucigai" este argumentat de structura compozițională, cele două strofe polimorfe constituindu-se în secvențe lirice ideatice, în care poetul își exprimă în mod direct concepția despre actul creației, accentuând dificultățile condiției artistului în lume.

Tema poeziei este moderna si exprima efortul creator al artisului pentru un produs spiritual si consecintele pe care le are acesta asupra eului poetic, chinuit de framantari interioare. Versurile nu mai sunt rezultatul unei revelatii, al harului divin, ci al unei nelinisti artistice si al patimei creatoare.

Titlul poeziei este un oximoron, ce creează o imagine contradictorie a lumii, prin alăturarea florilor, care sugerează frumusețea, viață, cu mucegaiul, simbol al putreziciunii, întunericului. Titlul este în același timp reprezentativ pentru estetica urâtului, o modalitatea artistică întâlnită în lirica europeană la Baudelaire, care scrisese „Florile raului". Asocierea celor două categorii estetice antitetice, frumosul și urâtul, oferă titlului o expresivitate șocantă.

Poezia „Flori de mucegai" este structurată în două secvențe lirice polimorfe, prima ilustrând crezul artistic arghezian, dorința devoratoare a artistului de a se exprima, fiind dominat de setea de comunicare, iar cealaltă neputința artistului de a crea în condiții de claustrare.

Incipitul este reprezentat de ambiguitatea creată de absența complementului direct din primul vers „Le-am scris cu unghia pe tencuială", sugerând faptul că stihurile publicate au fost scrise mai întâi în mintea poetului aflat în imposibilitatea de a le nota. Artistul încearcă să creeze „cu unghia pe tencuială/ Pe un perete de firidă goală,/ Pe intuneric." Condițiile vitrege îi seaca forța imaginativa, „Cu puterile neajutate/ Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul/ Care au lucrat imprejurul/ Lui Luca, lui Marcu și lui Ioan".

Enumerația prin negația simbolurilor evangheliștilor creează o imagine de mare forță sugestivă privind starea descurajată a sinelui poetic în absența creației și in raport direct cu scrierile religioase ale căror esență este Absolutul. Versurile adânc gravate în sufletul eului liric sunt „stihuri fără an", ce nu pot fi exprimate în viața reală, însă profund simțite de artist: „Stihuri de groapa/ De sete de apă/ Si de foame de scrum".

Harul poetic, „unghia îngerească", este tocit de efort, nu îi mai permite eului liric revelația, deoarece „ea nu am mai crescut", sau altfel spus, artistul nu se mai poate găsi în sine, nu se mai percepe ca pe un creator de valori spirituale: "sau nu o mai am cunoscut". Se remarcă inversiunea verbului și a pronumelui personal, procedeu artistic înscris intre înovațiile stilistice ale modernismului arghezian.

Ultima secvență aplică deznădejdea lui Arghezi, care este simbolizată de atmosfera sumbră,"e întuneric", iar ploaia se aude "departe afară", ceea ce provoacă eului liric o durere intensa, „ca o gheară", din cauza neputinței de a se exprima. Nevoia de comunicare a asinului poetic îl sileste să scrie „cu unghiile de la mâna stângă". O simbolistică străveche asociază mâna stângă cu forțele demonice in opoziție totală cu puterea divină a creației. Inchisoarea este pentru Arghezi un fel de bolgie a Infernului lui Dante, însă, în acest cadru al ororilor, frumosul nu este absent, „Frumusețea nu a dispărut dar am mucegait, tragedia fiind mai mare decât în cazul anulării".

Metaforele „unghia", „puterile neajutate", „stihuri de groapa", „foame de scrum" „unghia îngerească" potențează starea de disperare a omului claustrat, a artistului care nu poate crea liber. Epitetele „puterile neajutate" și „unghia îngerească", precum și comparația „mâna ca o gheară", amplifică disperarea eului liric care poartă în ea stigmatele răului și acționează negativ asupra naturii angelice a ființei umane împiedicând-o astfel să se exprime.

Expresivitatea poeziei este realizată la nivel morfosintactic prin inversiune: „sau nu o mai am cunoscut" si prin folosirea timpului trecut a verbelor care variază perfectul compus cu imperfectul: „am scris", „au luat", „sa tocit", „am cunoscut", „era bătea", „mă durea". Verbele aflate la prezentul gnomic permanentizează patima structurală de a scrie, freamătul creator și dorința de comunicare a sinelui poetic, ideii care conferă caracterul programatic al poeziei.

Rregistrele stilistice îmbină, în manieră modernă, limbajul popular cu iz arhaic cu cel religios, din această combinație reieșind, de altfel, originalitatea, adesea controversată, a expresivității și ambiguitate: „mucegai", „firidă", „stihuri"/ „taurul", „leul", „vulturul".

Prozodia modernă este susținută de versurile cu metrică și ritm variabile, lexicul abrupt, colțuros, în consonanță cu asprime ideilor transmise.

La noutatea limbajului arghezian se referi si Tudor Vianu care afirmă: „Renovarea liricii românești, smulgerea ei de pe căile unde o fixase în marea influență a poetului „Luceafarului", este consecința cea mai importantă produsă de afirmarea lui Arghezi încă din al doilea deceniu al secolului nostru ( secolul 20). Permanenta sete de comunicare cu lumea și preocuparea pentru perfecțiunea stilistică definesc profunzimea spirituală a lui Tudor Arghezi, după cum însuși mărturisea: „Intaia gravă preocupare, după ce ai învățat să te îndoiești de ceea ce scrii, este să cauți perfecțiunea, pe care nu ai s-o ajungi niciodată dar pe care ai sa o urmărești cât îți durează firul".