Două Inimi Frânte

Încă o șansă

Vocea lui Carlos se aude în spatele meu,dar continui să merg.Îmi măresc pasul și la un moment dat încep să alerg.

-ISABELLE!aproape încremenesc când îmi aud numele complet,mă întorc și îl văd pe Carlos la câțiva metri de mine.

Trebuie să-mi iau tălpășița,acum.Mă urc pe motocicletă și mă bucur că nu am venit cu Jo și Clary.Nu reușesc să-mi pun casca.Pornesc și nu mai stau să mă mai uit.Gonesc pe străzi de ceva timp,nu vreau să merg acasă.Sunt nervoasă,ma simt trădată,mințită și folosită și doare mai mult de cât aș fi vurut.Diferite gânduri îmi trec prin cap și îmi vine să urlu.Ce naiba?trebuie să mă liniștesc.

Mă opresc în fața unei intersecții,semaforul luminează culoarea roșie,aștept câteva clipe,se aprinde culoarea verde.Pornesc din nou,lumina unei mașini ce vine direct spre mine mă orbește,trebuie să mișc mai repede,răsucesc ambreiajul și motocicleta prinde mai multă viteză.Câțiva centimetri,doar atât m-a despărțit de moarte.

Răsuflu ușurată.Las din viteză și opresc pe marginea unui câmp de fotbal american.

Afară se începe a lumina,cât timp am umblat pe străzi?am pierdut noțiunea timpului.Calc pe iarba udă acoperită de roua dimineții.Îmi închid ochii și trag adânc aer în piept.E liniște.Încet toată nervozitatea mea începe să mă părăsească.Primele raze de soare își fac loc după norii albi.Mă plimb încet,eliberându-mi mintea de orice gând.

-Isabelle,vocea nervoasă,dar în același timp și calmă,mă trezește din liniștea mea.

Uite cum îmi revine toată nervozitatea.Mă întorc și îi întâlnesc privirea lui Carlos,e nervos,agitat și abia acum îmi dau seama că m-a urmărit până aici.

Nu vreau să-l văd sau să mai vorbesc cu el.Mă întorc și încep să merg spre motocicletă,mă blestem în gând,că am ajuns până în mijlocului terenului ăsta afurisit.Îl aud cum înjură în barbă și pornește după mine.

-Isabelle,te rog oprește-te,vocea lui e rugătoare și plină de... regret?nu mi s-a părut mie.

- Nu am ce vorbi cu tine Carlos,spun nervoasă și merg mai departe.

La naiba!afurisită de iarbă udă!un pas greșit și ajung jos.Simt cum glezna piciorul drept începe să zvâcnească,iar durerea mă săgetează în tot piciorul când încerc să mă ridic.Strâng din dinți din cauza durerii.

Mâinile lui Carlos îmi cuprind glezna și masează ușor.

- Nu e rupt,dar trebuie să punem niște gheața aici,spune și își ridică privirea spre mine.

-Mă descurc,spun și încerc să mă ridic,de data această mă sprijin pe piciorul stâng și reușesc,Carlos se ridică odată cu mine.

-Isabelle,știu că ești supărată pe mine,dar lasă-mă să te ajut,șoptește cu glas stins aproape de mine.

- Nu sunt supărată Carlos,mă opresc și mă întorc spre el,e surprins,dar nu știe ce urmează să spun.Sunt dezămăgită,m-ai mințit și dacă urăsc ceva mai mult în viața asta,atunci e să fiu mințită,spun și mă întorc continuînd să merg șchiopătând.

Mă opresc din cauza durerii,mă uit în față,la naiba!mai am în jur de vrio 10 metri,alteori ar fi o nimica toată,dar acum îmi par ca 10 kilometri.

Trag aer adânc și vreau să merg din nou,dar sunt luată pe sus.Îmi întorc privirea nervoasă spre Carlos.

-Lasă-mă jos!strig și încep să lovesc cu palmele în pieptul lui,nici măcar o reacție,atunci încep să lovesc cu pumnii,dar este la fel de neschimbat.