pe drumul meu

capitolul 12

- Suntem împreună de șase zile! 
Îmi spune Dalila entuziasmată.

- Pot recunoaște că sunt puțin geloasă că nu am aflat eu prima.
Ne ridicăm de pe podeau tare și ne punem cărțile pe masă.

- Viața e plină de surprize. Îmi spune amica mea punându-și mâna pe umărul meu.

- Mai ales testele surpriză la matematică.
Când am intrat prima dată pe porțile colegiului credeam că o să fie fix ca la liceu. Mă înșelasem. Profesorii vor doar să învățăm, de aia ne dau testele surpriză, pentru a ne testa dacă ascultăm lecțiile sau dacă pur și simplu dăm din cap prefăcându-ne interesați de lecții.

- Până la urmă ce ne trebuie toate formulele alea la matematică sau chimie?
Uneori nici eu nu înțeleg de ce învățăm niște lucruri neimportante. Dacă aș putea face o schimbare ar fi să adaug ore despre educație sexuală și primul ajutor. Acum să fim serioși, învăț de nouă ani și eu nu știu cum să acord primul ajutor dacă cineva leșină, aș putea spune că școala ne pregătește mai mult pentru trecut.

- Doar pentru a ne pierde timpul stând pe un scaun șase sau șapte ore. Râdem și ne așezăm pe pat.

- Știi, chiar dacă sunt împreună cu Yaser de câteva zile simt că port o responsabilitate mare. Stai cu griji și te gândești ce face, unde e și de ce nu îți răspunde la mesajul trimis cu cinci minute în urmă.
Uneori cu Dalila pot schimba repede subiectele. Acum putem plânge și peste două minute râdem ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

- Nu îți face griji! Cred că telefonul e pe silențios, dar sincer acum nu ai de ce să îți faci griji. E un băiat de treabă și poți avea încredere în el.
Dă din cap și închide telefonul.

- Cel mai probabil e cu Chris.
Adaug eu peste ceva timp.

- Mergem la ei?  Dau din umeri și aceasta sună pe cineva.
Peste puțin timp ajungem, mergând pe un drum întunecat. Lumina unui mic bar ne luminează fețele și intrăm înăuntru. Zăresc cu privirea doi băieți ce râd și vorbesc. O i-au pe Dali de mână și ne îndreptăm spre ei.

- Bună! Spune aceasta sărutându-l pe Yaser.

- Bună, bună! Doriți să comandați ceva? Dau din cap că nu și ascultăm atent conversația băieților.
O melodie de un instrument îmi atrage atenția și mă uit puțin în jur. Văd o doamnă cântând la pian. Mă ridic de la masă și mă apropii de ea.

- A fost minunat!  Spun când aceasta termină de cântat piesa.

- Îndrăgeam să o cânt când eram tânără. Mi te alături?
Mă așez lângă ea și încep să cânt cu mâna dreaptă. Ea mi se alătură și împreună cântăm o melodie veselă ce atrage puține priviri.

- Ești chiar talentată, draga mea!  Mă înroșesc și îi mulțumesc.

- Nu știam că poți cânta la pian.
Chris pare impresionat și mă bucură acest fapt.

- Cinci ani de pian nu e mare lucru.
Dacă ar fi să mă întrebe cineva cum au fost cei cinci ani, nu aș avea un răspuns anume. Primii trei ani au fost distractivi, dar ultimii doi ani mă plictisisem și nu mai simțeam același farmec ca la început. Părinții mei au insistat să termin școala de pian, deci nu aveam încotro.

- Poți avea un viitor excelent!
Este nevoie de prea mult timp, dar nu am aceea răbdare și aceea energie pentru a mă pregăti de concursuri și examene. Cu ce mă pot lăuda este că am fost o elevă silitoare. Ajungeam mereu pe locul întâi și toți își doreau să îmi afle secretul cum de puteam cânta atât de bine.

- Într-o lună urmează să mă mut la lat colegiu. Să sperăm că o să am noroc. Dau din cap și mă joc cu degetele mâinilor.

- Niciodată nu e prea târziu pentru o schimbare, nu? Dau din umeri râzând nesigură.

- Lăsând viața mea la o parte. La voi ce mai este nou? Yaser și Chris au început să povestească diferite istorioare amuzante.
Gândindu-mă, chiar cred că îmi sunt prieteni adevărați. Indiferent că mai avem și noi neînțelegerile noastre. Pe Yaser îl simt ca pe un frate mai mare și pe Chris ca... nu știu, nu aș putea spune că îmi este ca un frate în ciuda faptului că îl simt foarte apropiat. Un prieten... ar fi puțin spus. Nu știu exact ce e între noi și mă frământă asta. E ca un mister ce pare să nu aibă nici un indiciu.

- Cred că e deja târziu. Spun aceștia și ieșim din micuțul bar.

- Îngândurată? Aud vocea lui Chris și ridic capul brusc.

- Nu...puțin. Zâmbesc și mă uit în împrejur.

- Cei doi se întorc imediat. Au plecat pentru a vorbi despre nu știu ce. Dau din cap și ne așezăm pe un scaun.

- O să stai la cămin sau închiriezi un apartament? Cu siguranță nu la cămin. Se aud zvonuri rele despre acel loc.

- Cel mai probabil o să închiriez un apartament, depinde. Dă din cap și învârte inelul pe deget.

- Știi, e chiar mai bine să locuiești singură. Speli vasele când vrei, nu îți faci patul, îți arunci hainele pe unde vrei, faci curat o dată pe săptămână. Râd gândindu-mă la câtă libertate o să am când o să mă mut singură.

- Ai dreptate! Trebuie să caut un apartament nu prea mare și accesibil la preț. Dacă mă gândesc, mâine o să caut apartamente. Pot fi puțin sofisticată când vine vorba de apartamente și o lună cred că îmi este de ajuns să găsesc ceea ce caut.

- Te pot însoți. Nu vreau să mă laud, dar gusturile mele sunt originale. Nu mai reușesc să spun nimic când în privire îmi apare chipul trist al Dalilei.

- E totul bine? Vreau să o îmbrățișez, dar renunț la idee.

- Totul e bine. De ce nu ar fi? Spune ironică

- Îi trece repede supărarea. Adaugă Yaser.
Nu vreau să aflu motivul de ce e supărată. Poate niște momente de gelozie.

- E în ordine! Nu vreau să vă stric dispoziția din cauza mea. Îmi zâmbește și o lovesc ușor cu pumnul în umăr.