" Poc-Poc-Poc-Poc".
"Heeh.. heeh.. oare cât mai am de mers? ", îşi spuse Louise alergând cu viteză spre podul central. Ajunsese în faţa alimentării. " Poate e aici". Louise intră şi priveşte înspre rafturi. Nu era nimeni. "Of.. înseamnă că sigur a ajuns. Trebuie să mă grăbesc, nu ar trebui să mă aştepte prea mult, cine ştie ce persoană importantă îmi cere ajutorul".
După aceste gânduri, Louise iese din magazin şi începe să alerge. "Poc-Poc-Poc-Poc", se auzeau tocurile ei. Ajunge în faţa casei lui Jenny.
-Hei Louise! Cum mai..
-Nu am timp acum! Mă grăbesc! exclamă Louise trecând în fugă pe lângă casa lui Jenny fără a lăsa-o pe aceasta să îşi ia rămas bun.
"Heeh.. Louise.. vei afla în curând" îşi spuse Jenny râzând şi privind-o pe Louise cum aleargă grăbită spre pod. Vântul bătea cu putere. Nu mai avea mult şi ajungea la locul de întâlnire. Puterile o lăsau încet-încet, dar nu vroia să renunţe, drept urmare îşi continuă drumul. " Încă puţin.. încă puţin."
Viteza cu care alerga a început să scadă treptat. S-a oprit. A ajuns la pod. După cele două minute cât a stat să îşi tragă sufletul, a ridicat capul şi a păşit pe pod. Pe marginile podului se aflau câţiva copaci. Erau cireşi înfloriţi. La fiecare pas pe care îl făcea pe pod, cădeau petale roz, frumos parfumate din cireş. Totul se datora adierii vântului. Prin pletele ei se strecura briza primăverii. La mijlocul podului se vedea ceva neclar. Pe măsură ce se apropia, imaginea misterioasă devenea din ce în ce mai clară. Se vedea o formă umană, să fie fată? băiat?
Ajunsă aproape de persoană, imaginea a devenit clară şi limpede. Era un băiat înalt, bine făcut, îmbrăcat cu o cămaşă albă, un saclou imaculat şi pantaloni negrii. Pielea sa era albă şi perfect netedă. Se asorta perfect cu ochii săi albaştrii ca cerul şi părul negru precum abanosul. Era Andres.
-Bună Louise.. îi şopti acesta.
Când l-a văzut, ea a rămas şocată. Era cel mai frumos băiat pe care şi-l putea dori orice fată. " O.. Doamne. E... frumos.." îşi spuse Louise privindu-i lung chipul. " Nu se poate să fie adevărat." se gândi ea uimită.
- L.. Louise?
Când s-a auzit strigată, Louise a început să se clatine în adierea vântului, căzând în braţele lui.
-Louise? Louise?!
-D.. Da? răspunse fata trezindu-se din visare.
-Eşti în regulă? întrebase Andres speriat. Ai nevoie de ceva?
-N.. nu. Sunt bine. Stai liniştit , îi spuse Louise şoptind.
După mica discuţie, liniştea s-a aşternut deasupra lor.Andres o ia pe Louise uşor de bărbie, îi ridică încet capul. Aceasta îşi aţinteşte privirea în ochii lui. Îl privea într-un mod în care nu s-a mai uitat la cineva niciodată. Andres, roşu în obraji, nu îi putea rezista privirii ei reci dar într-un fel blândă. Pe când ea îl privea fără încetare, el îşi muta privirea din când în când. Timiditatea asta.
După minute întregi de linişte, Andres a prins puţin curaj. Îşi ridică mâna uşor pe spatele ei, până când a ajuns sub părul acestea, după ureche. Louise continua să îl privească fără oprire, ca şi cum ar fi în transă.
-L.. Louise? spuse Andres apropiindu-se de ea din ce în ce mai mult.
-Da? răspunse aceasta fără nici un fel de ezitare.
-Eu, vreau să.. îţi mărturisesc... că.. um.. păi... sincer eu..
-Spune Andres, nu îţi fie teamă, îi spuse Louise pe un ton uşor răstit.
-Eu sincer, te iubesc!
După mărturisirea lui, Andres a privit-o fix în ochi. Louise a rămas fără cuvinte. Îl privea confuză şi puţin speriată. Nu după multă vreme, soarele a început să apună. Flori de cireş cădeau, deasupra lor, în lumina soarelui aproape stinsă. El o privea, o privea. Începu să se apropie de ea şi mai mult. Buzele lor străluceau umede în lumina palidă a soarelui. Şi cum vântul adia.. şi florile cădeau, s-a întâmplat. A sărutat-o.
