Vântul sufla cu putere. Bileţelul roşu zbura şuierând prin ameninţare. Louise a rămas aţintită spre fereastră, urmărind bileţelul. După câteva minute, aceasta s-a întors şi a luat loc pe scaunul de lângă patul în care zăcea Andres, parcă fără suflare.Copila îl sorbea din priviri, îi analiza fiecare trăsătură, începând de la sprâncene până la ochi, buze, pomeţi,gene..
,,Săracul..lasă că e bine ce a păţit.. eu i-am spus că va răci... prostul." îşi spusese fata surâzând diabolic.
Au trecut ore, dar Louise nu s-a mişcat nici măcar o secundă de lângă Andres. Încetişor o cuprinsese un fior, o stare de amorţeală în care parcă îşi închidea lent ochii şi se afunda în amintiri...
,,Era o seară furtunoasă.Eu, mică fiind, stăteam şi priveam de după uşă cum tatăl meu lucra din greu la ceva straniu.. Nu ştiam ce era dar părea să aibă lungimea unui braţ, din metal şi se auzeau diferite sunete, chiar foarte multe sunete. Doctor Jimen lucra lent, cu multe greşeli, la urma urmei avea lipsă un ochi şi o mână. Îmi închipui cât de greu trebuie să-i fi fost.. Dar nu se lăsa niciodată. Îl priveam cu atâta admiraţie, ochi-mi albaştrii străluceau de bucurie, părul meu blond ca o coamă de leu parcă zâmbea şi el. Dar doctorul niciodată nu era încântat, mai ales când mă observa.. mereu mă jignea.
-Blestemată ce eşti! Ce cauţi tu în laboratorul meu?!
Cum l-am auzit am încremenit de frică şi am început să plâng, dar lui nu îi păsa.. De furie m-a apucat de păr şi a început să mi-l smulgă fără milă, fără nici un fel de ezitare. Chiar dacă plângeam în hohote el nu mă simţea, şi nici nu puteam fugi din cauza faptului că era prea mică şi firavă, nu puteam reuşi.
-Plângi, ă? Drăcie ce eşti tu!
Într-un final mi-a dat drumul şi m-a împins, drept urmare am căzut la pământ şi l-am privit cu ochi-mi roşii şi plini de lacrimi. El chiar savura momentul suferinţei mele, se bucura din toată inima lui neagră! Râdea de firele mele de păr şi le tot culegea de pe podea şi le rupea şi mai tare în faţa mea. Fiindcă nu am mai reuşit să fac faţă durerii provocate, m-am ridicat fără a fi capabilă să mai spun un cuvânt şi am încercat să părăsesc încăperea. Nu pot uita cum mă ironiza şi rânjea tot timpul când îmi vorbea..
- Dar unde pleci atât de serioasă, draga mea Louise? Nu vrei sa mai stai puţin cu iubitul tău tată?
Când l-am auzit, m-am bucurat şi am sperat că poate chiar e adevărat ce spunea. Poate voia să mai stea cu mine, dar nu am îndrăznit să îi spun nimic.. până când a început să persiste.
-Ia vino aici la tatăl tău, Louise.
Eu mă apropiam încet şi speriată iar când am ajuns lângă el, a început să mă ameninţe..
- Nu mai sta aşa de serioasă! Să văd un zâmbet că de nu..!
Şi nu am zâmbit, îmi era prea frică.
-Fie! Lasă că îţi fac eu un zâmbet, fetiţa mea Louise!
În următoarele secunde, doctorul a scos un cuţit din halatul său pătat cu sânge uscat şi m-a zgâriat fix în dreptul gurii. A schiţat o zgârietură lagră, până după urechea-mi stângă, şi arăta exact ca zâmbetul lui maniac,de psihopat şi de total frustrat.
-Uite aşa, fetiţa mea, nu e mai bine?
Am început să ţip şi am fugit din încăpere cât m-au ţinut picioarele, în timp ce Jimen râdea cu lacrimi şi mugea precum cerbul din codru. Eu alergam, mă împiedicam şi apoi mă ridicam, iar fugeam... şi"
-AAAAAAAAAAAAAA! tresări bruneta cu păr de abanos de pe scaun privind dezorientată în jur.
Andres nu a schiţat nici o mişcare.. tot în acel pat zăcea palid.
,,Huh, bine că nu l-am trezit, atât îmi mai trebuia." îşi spusese ea ridicându-se de pe scaun şi privind pe fereastră.
