Blestemul familiei THORNES

PROLOG

          Zilele călduroase de octombrie deveniseră o amintire şi vremea rece acaparase tot mai mult aşezarea întinsă pe cele două dealuri. Annei îi plăcea toamna, dar cel mai mult adora culorile amestecate ale pădurii care îmbrăcase partea de nord a dealului. Acolo îşi pierdea paşii mai ales când mama ei era năucită de treburile casei şi servitorii se închinau pe la colţurile casei, îngroziţi de starea furibundă a stăpânei lor.

         După ce fură două brioşe de sub ştergarul alb, pus de Daisy peste tava abia scoasă din cuptor, Anne deschise uşa, se asigură că nu o vede nimeni şi parcurse în grabă micul drum care ducea spre pădure. Era bucuroasă că reuşise să scape de nebunia stârnită în familia Barnes din cauza vizitei simandicoase a Thornesilor. Îi mai văzuse o dată în urmă cu câţiva ani când nu era decât o copilă, dar nu-i plăcuse deloc. De fapt, dacă stătea bine să se gândească nu-şi amintea prea multe. Doamna Thornes era o femei voinic - aşa, ca Daisy, bucătăreasa familiei Barnes şi doica ei iubită -, iar domnul Thornes era un bărbat înalt şi slab cu o faţă prelungă, asemănătoare lui Polo, bassetul care o însoţea dând vesel din coadă. Abia acum îl văzuse şi izbucni în râs când îi zări ochii milogi.

         — Ai fugit şi tu, Malo?

        Câinele scânci prelung, iar ea îi făcu un semn din ochi invitându-l să o însoţească. Fără să ţină cont că ar fi putut auzi de cei din casă, Malo lătră tare şi o luă înainte dând din coadă şi călcând repede cu labele scurte. Lui Anne i se părea caraghios bătrânul câine care semăna atât de bine cu domnul Thornes. Sau domnul Thornes semăna cu Malo? Fata nu-şi bătu prea mult capul cu acest gând, pădurea apăruse brusc în faţa ei şi, aşa cum proceda de obicei, Anne făcu o reverenţă înainte de a păşi pe aleea plină de frunze. În afară de cei doi Thornes, mai era și fiul lor, James Thornes. Acesta era un copil ABSOLUT NESUFERIT. Nu putea uita NICIODATĂ cum o trăsese de codiţe atunci când ea... când ea îşi scăpase plăcinta de cireşe peste cartea lui. Îşi ceruse scuze că-i distrusese cartea, bineînţeles, dar el îşi strânsese buzele şi îşi înfipsese degetele răşchirate în cozile ei groase şi o scuturase aşa cum scutura Peter mărul ca să cadă fructele roşii. În urmă cu câteva zile, auzise o discuţie între părinţii ei. Vorbeau despre logodna ei cu James Thornes. Aşadar, scopul vizitei era pentru a sărbători logodna lor. Anne se înfurie când îşi aminti cearta pe care o avusese cu părinţii ei din acest motiv şi îşi îndesi paşii pe cărarea din ce în ce mai îngustă.

          — Malo, unde eşti? Nu te duce prea departe!

         Chiar dacă ştia că nu sunt primejdii în pădurea ei dragă, Anna nu voia ca bassetul să se rătăcească şi să se sperie.

         „Pfff! Malo speriat..." Anne începu să râdă de gândul năstruşnic care-i venise în minte şi o luă la stânga spre inima pădurii. După puţin timp, îl auzi lătrând ceva mai departe pe bătrânul ei prieten. Grăbi paşii, iar inima începu să-i bată cu putere. Frunzişul încă des se unise într-o boltă deasupra ei, oprind lumina soarelui, şi-aşa anemică, să pătrundă. Pentru prima dată, de când tot colinda prin pădure, lui Anne i se făcu frică. Cu toate acestea, părăsi drumul cunoscut şi, aproape bâjbâind, alergă în direcţia de unde Malo se auzea lătrând din ce în ce mai tare.

         — Malo! Malo! 

          Îl striga, dar el nu se oprea din lătrat. Mai mult din instinct, fata apucă de jos o creangă uscată care trosnise sub paşii ei şi, lovind spaţiul din jur, înaintă pas cu pas până în locul de unde se auzea Malo.

          Simţind-o aproape, câinele începu să scheaune, apoi îşi reluă activitatea.

         „Poate o fi vreo veveriţă", se încurajă Anne, dar ceva din interiorul ei îi spuse că Malo lătra altfel atunci când urmărea roşcovanele făpturi. Rămase curând cu gura căscată când în faţa ochilor îi apăru o movilă ciudată pe care Malo o păzea, lătrând bucuros la vederea lui Anne. Un nor de licurici lumina discret locul şi fetei i se păru că movila respiră. Curiozitatea îi învinse spaima şi se apropie de ciudăţenia din faţa ei. Desigur că dacă ar fi fost FOARTE PERICULOS, Malo ar fi avertizat-o, dar câinele nu mai lătra, urmărea şi el, aproape împietrit, mişcările regulate ale ciudăţeniei din inima pădurii.

         Anne era uimită de atmosfera magică din jur. I se părea că visează şi se pişcă de mână ca să vadă dacă este adevărat. Nu visa! Dar ce era acolo? De ce sunetele din pădure dispăruseră brusc, lăsând loc unei tăceri profunde care-i făcea urechile să ţiuie? Iar norul acela de licurici de deasupra lacului luminau în întuneric.

         „Licurici toamna? Iar lacul acesta... De unde a apărut? Şi cum de s-a făcut deja noapte?"

         Anne era sigură că au trecut doar două ceasuri de când se trezise, aşa că nu avea cum să se înnopteze. Se mai pişcă încă o dată de mână, iar durerea pe care o simţi fu suficientă pentru a şti SIGUR că nu visa. Ceea ce i se părea cel mai ciudat era faptul că era atrasă ca de un magnet de movila aceea vie de pe marginea lacului. Era destul de aproape acum, atât de aproape încât dacă întindea mâna...

         Movila se mişcă brusc şi un geamăt rupse liniştea din pădure. Cercuri concentrice încreţiră apa lacului, iar licuricii parcă luaseră foc atât de puternic luminau. Lui Anne îi îngheţă sângele şi picioarele îi înţepeniră. Abia atunci realiză că mai bine ar fi fost dacă ar fi rămas acasă şi şi-ar fi ajutat mama la aranjarea camerelor destinate familiei Thornes. O rugase încă de ieri să nu mai plece să colinde pădurea „ca o sălbăticiune" şi să o supravegheze pe Margaret, slujnica angajată special pentru vizita familiei logodnicului său, dacă ştergea bine praful de pe mobila de mahon sau lustruia cum trebuie şemineul. Bineînţeles că, în ciuda împotrivirii fetei, părinţii ei nu renunţaseră la decizia de a o căsători cu nesuferitul acela bătăuş, iar frustrarea lui Anne crescuse şi mai mult.

         „Aşa-mi trebuie!" decise Anne şi se simţi împăcată cu dreptatea care avea să se facă în felul acesta. Spaima i se înmuie datorită valului de tristeţe care o năpădise imediat ce-şi imagină scena în care măicuţa ei jelea neconsolată peste sicriul unde zăcea un trup rece îmbrăcat într-o rochie albă de mireasă. Trupul nemişcat era al ei.

         Nu apucă să-şi plângă prea mult de milă din cauza unei noi mişcări a mormanului din faţa ei. Dar ce i se păru mai ciudat, liniştea se aşternuse din nou, neîntreruptă decât de bătăile inimii ei. O mână ţâşni de sub movilă şi-i prinse glezna ca o cătuşă. Anne urlă cât putu de tare înainte să se scufunde în apa lacului.