Blestemul familiei THORNES

CAPITOLUL 10

          James îl strânse în braţe pe David. Băiatul îi semăna parfect şi se dovedea a fi de pe-acum un adevărat bărbat, deşi nu împlinise decât şaisprezece ani.

          În ziua aceea, James se trezise apăsat de remuşcări şi extrem de trist. O visase pe Anne de Bourville, mama fiicelor sale moarte şi a lui David, aşa cum era când se căsătoriseră. Era tânără în vis, extrem de tânără, şi fericită. Era îmbrăcată în rochie de mireasă şi îi vorbea, dar el n-o auzea ce-i spunea. A vrut s-o atingă, dar ea s-a tot retras până când ajunse pe malul lacului şi o mână descărnată o prinse de picior şi o târî în apele adânci. Anne întinsese mâinile spre el, speriată, dar el n-a putut să se mişte să o salveze. Din apa în care se scufundase, apăru, după un timp, Anne Cealaltă. Ea părea a fi liniştită, îi zâmbi lui James şi îl chemă la ea. James se trezise din coşmar şi aprinsese o lumânare în faţa tabloului soţiei sale.

          Spusese o rugăciune Fecioarei Maria a cărei statuie străjuia chipul femeii care îi adusese pe lume şase copii. Ziua lui David era ziua în care ea murise. James nu se gândise niciodată în acest fel, dar acum o făcuse. Să fi fost de vină acel vis? Ce-o fi însemnând? În ultima vreme, devenise superstiţios. Se simţea obosit, deşi la cei patruzeci şi doi de ani ai săi era un încă bărbat puternic şi multe femei suspinau după el. Dar el nu le dorea, o voia doar pe Anne a Lui. Aceasta nu mai apăruse de câţiva ani, de altfel, lacul dispăruse de tot. Dacă nu ar fi cunoscut locul, dacă nu ar fi ştiut fiecare copac din zonă, poate că James ar fi putut crede că nu mai ştia drumul spre lacul lui Anne, dar acest lucru nu era posibil. Nu înţelegea ce se întâmplase, cu ce greşise de pierduse tot.

         — Îţi mulţumesc, tată.

         James tresări, smuls din gândurile sale de vocea lui David. Ochii albaştri ai fiului său îl priveau emoţionaţi şi el râse ca să-şi risipească nodul din gât.

         — Era timpul ca să-ţi primeşti moştenirea, fiule.

          Se uită nostalgic la actele moşiei pe care notarul aplicase deja sigiliul de ceară roşie. Îşi apropie inelul şi îl apăsă pe ceara încă moale. Îi dăruise conacul şi moşia lui David, iar el avea să se retragă în casa părinţilor din oraş. Îl durea inima să se despartă de fiul său, dar simţea că este nevoie ca el să trăiască liber, fără influenţa sa toxică. Ce putea să înveţe de la el? Cum să fie un soţ bun? Sau cum să fie un părinte bun? Unul care şi-a părăsit copiii bolnavi ca să-l salveze pe cel preferat...

          — Eşti sigur, tată, că vrei să pleci? încercă David să-l înduplece.

         — Mă voi retrage între cărţile mele, fiule. Poate voi scrie o poveste... Când eram tânăr citeam atât de mult încât toată lumea mă considera bolnav cu capul. Râse scurt, dar David abia schiţă un zâmbet. Nu pot să mai stau aici... Simt că locul meu este în altă parte.

          — Aş putea veni cu tine, mai făcu David o încercare, dar James îl opri din nou.

         — Eşti un bărbat acum. Ai să vezi că-ţi va fi mai bine fără mine!

         — Dar, tată...! protestă zadarnic băiatul.

          James se întoarse şi străbătu cu paşi mari încăperea, ieşind în curtea unde îl aştepta trăsura. John fixase deja curelele peste cufărul uriaş din spate, iar geamantanele din piele cu catarame din argint erau aşezate unul peste celălalt deasupra trăsurii. Mai privi încă o dată casa, apoi ,cu ochii în lacrimi, îi făcu cu mâna lui David înainte de a urca.

           La porunca lui, vizitiul făcu un ocol la cimitirul micuţ unde se zăreau cele şase cruci din piatră albă. James coborî şi se reculese la fiecare mormânt. Pe cel al soţiei sale îl lăsă ultimul.

          — Te rog să mă ierţi... Anne.

           Îi şoptise cu greutate numele, îndurerat că ar putea s-o invoce în felul acesta pe Cealaltă. Se rugă în liniştea apăsătoare şi îşi ceru iertare de la fiecare din cele şase fiinţe care trecuseră prin viaţa lui.

          John îl aştepta răbdător şi pufăia dintr-o ţigară puturoasă. Caii fornăiau nerăbdători să-şi dezmorţească muşchii puternici. James se urcă şi se aşeză pe scaunul tapiţat cu catifea, iar trăsura se urni cu un scrâşnet al roţilor peste pietrişul mărunt al drumului.

           Pierdu din vedere conacul după ce drumul coti ocolind pădurea. James o privi îndurerat. Lăsa în urmă atât de multe clipe de bucurie şi de speranţă, dar şi multă tristeţe şi remuşcare. Nu mai putea îndura vina de a fi fost un bărbat atât de egoist faţa de familia sa. Dar, în acelaşi timp, realiza că nu mai putea să trăiască lângă locul unde Anne nu mai era.

          Anne a lui...