Blestemul familiei THORNES

CAPITOLUL 11

         „O fi fost câinele lui Patrick sau al cuiva din sat!" dădu din cap Kevin, încercând pentru a zecea oară să adoarmă. Până la urmă, renunţă şi se ridică în fund, ţinând în braţe pilota făcută ghem.

         „Aşadar, să punem lucrurile cap la cap." De câte ori încerca să-şi clarifice anumite probleme şi să obţină răspunsuri, Kevin proceda în acest fel. Începea să deruleze firul evenimentelor înapoi şi întotdeauna vorbea la plural. Ca şi cum el, Kevin, ar fi avut alături de el mai multe persoane. „Carvasăzică... Polo — aşa i-a spus vrăjitoarea — era la noi în grădină şi voia să iasă pe poartă. Poartă pe care eu i-am deschis-o. Dacă era al cuiva din sat, înseamnă că el a pătruns în grădină pe undeva. Dacă a pătruns pe undeva, atunci tot pe-acolo trebuia să si iasă. Dar el n-a iesit! M-a aşteptat pe mine să-i deschid. Deci... e câinele unui angajat de la conac. Dar Hattie nu-l ştie. Înseamnă că este un angajat nou. Mâine mă voi interesa să văd cine a fost angajat de curând."

         Kevin se întinse mulţumit, sperând că de data asta va reuşi să adoarmă.

        „Dar lacul?"

         Se ridică din nou,era furios că se lăsa afectat de prostia aia de poveste.

          „Mâine îl caut!" decise Kevin. „Să fiu al naibii dacă nu spulber eu legenda asta prostească! Auzi, nenorocire asupra celor care îl găsesc. Nu este nimic acolo, altfel îl găseau mai mulţi."

         „Dar de ce era atât de udă blana lui Polo?"

         — Fir-ar! gemu Kevin şi îşi acoperi capul cu perna.

         Reuşi să adoarmă în cele din urmă.

*

        Soneria telefonului îl smulse din încleştarea unui coşmar. O femeie cu părul lung, roşcat, îmbrăcată în alb îi făcea semne din apele unui lac. Faţa ei era frumoasă şi tristă, dar ceea ce-l afectase cel mai mult fusese cântecul acela obsedant.

       — Da, Carter, oftă Kevin. În timp ce asistentul îi raporta cifrele la fel de proaste, Kevin începu să îngâne melodia din vis. La capătul celălalt se făcu brusc linişte.

        — Pe bune, Kevin? Eu mă dau cu curu'de pământ să fac rost de lichidităţi şi să cumpăr fu****le astea de acţiuni, baga-mi-aş p**a în ele, să-mi bag, iar tu lălăi?

       — Mai trage de timp, Carter! se răsti şi Kevin, apoi trânti telefonul.

         El şi Carter se cunoşteau de mulţi ani. Făcuseră liceul, apoi facultatea împreună. Îl reîntâlnise după moartea tatălui său când fusese nevoit să se înhame la conducerea companiei. Dacă era să aibă încredere deplină în cineva, acela era cu siguranţă Carter. Sigur, situaţia era crâncenă acolo şi, pentru prima dată, Kevin realiză că se simţea oarecum detaşat de problemele companiei tatălui său.

          „Compania lui tata... Niciodată n-am considerat-o a mea, deşi era clar că o voi moşteni."

        Sări din pat şi-şi fău un duş rapid. Exact când îşi freca părul cu prosopul, telefonul sună din nou. Se uită lung la numărul afişat, dar nu răspunse.

         — Acum mă cauţi, nu? murmură întunecat trăgându-şi pe el un tricou şi apoi un pulover de lână. Până acum câteva săptămâni nici nu voiai să auzi de mine, nu-mi răspundeai la telefon... Iată că acum mă cauţi. Ce s-o fi schimbat, Diana, acum? Am devenit brusc interesant de când a murit bunicul?