Blestemul familiei THORNES

CAPITOLUL 9

         Aroma plăcintei de dovleac cu nucă şi scorţişoară îl făcu extrem de fericit pe Kevin. Hattie îşi ştergea faţa neagră cu poalele şorţului şi îl privi bucuroasă pe nepotul lui Thomas cum începuse să înfulece cu lăcomie fără să mai ţină cont de maniere. Mânca ţinând în mână bucata enormă, în timp ce furculiţa şi cuţitul de argint şedeau cuminţi pe şervetul brodat cu monograma bunicului său. Hattie nu-i mai aranjase masa în sufrageria enormă, deşi nu-i prea plăcea să aibă intruşi în bucătăria ei preţioasă.

         — Hattie, tu ai auzit de povestea cu lacul din pădure?

         Deşi nu părea posibil, femeia se albi la faţă şi aproape că scăpă din mână tava fierbinte cu plăcinta abia scoasă din cuptor. Kevin se opri din mesecat, uimit că vorbele lui îi provocaseră o astfel de reacţie lui Hattie.

         — Eşti bine, Hattie? Am spus ceva nepotrivit? Se ridică imediat şi o sprijini pe biata bătrână până ce o aceasta se aşeză pe un scaun.

         Kevin umplu un pahar cu apă şi îl puse în faţa lui Hattie.

        — Nu, sunt bine, îl apucă ea de mână ca să-l oprească să se îngrijoreze pentru ea. Doar că... n-am mai auzit de mult de lacul din pădure. A reapărut?

         Se uita la el atât de neliniştită încât lui Kevin i se rupse inima. Ce naiba se petrecea acolo? De ce oamenii din sat se înspăimântau când îi întreba de lac?

          Ieşise din pădure cu ajutorul lui Polo. Bassetul îi arătase drumul de întoarcere, dar oricât de repede au mers, n-au mai ajuns-o din urmă pe Martha Barnes. Probabil că o luase pe un alt drum. Kein era furios pe ea că-l abandonase în pădure, dar se liniştise în cele din urmă când realiză că fata nu avea nicio obligaţie să-l conducă acasă şi că, în mod sigur, nu a crezut că el ar fi într-un pericol oarecare.

          Kevin uitase repede de povestea cu lacul, dar se întâlni cu Patrick, unul dintre paznici chiar atunci când ieşise din pădure.

         — Aţi fost la plimbare, domnule Kevin? îl întrebă acesta scoţând o ţigară dintr-un pachet cartonat. Scăpără bricheta şi flacăra ei îi aminti tânărului de blana udă a bassetului. Spera să fie aprins focul în şemineul cel mare şi să se stea împreună pe covorul cel gros să se încălzească.

           — Am auzit că este un lac în pădure, răspunsese Kevin. Se aşteptase la o negare sau o confirmare a afirmaţiei sale, dar Patrick încremenise cu bricheta aprinsă în mână, uitând să-şi mai aprindă ţigara din colţul gurii.

         — Un lac?! Ce lac? Aţi văzut vreun lac, domnule Kevin?

         Paznicul părea speriat de-a dreptul şi Kevin îl linişti după ce-i povesti că auzise legenda de la o fată din sat pe care o întâlnise în pădure.

          — Aveţi grijă, domnule Kevin, fata aceea e periculoasă. Toţi cei din neamul Barnes au fost nişte ciudaţi, iar Martha îi bate pe toţi la un loc. Nimeni nu vorbeşte cu ea, toată lumea o ocoleşte. Ar fi fost alungată de mult, dar oamenilor le-a fost teamă să nu fie blestemaţi.

          Kevin rămăsese impresionat de cele spuse de Patrick. Chiar dacă îl speriase la început, Martha nu păruse atât de fioroasă cum reieşea din caracterizarea paznicului.

         Iată că acum venise rândul lui Hattie să se sperie de întrebarea lui despre lac. Pe Kevin îl tentă să-i povestească de întâlnirea cu Martha Barnes, dar i se făcu milă de biata bătrână. Poate că era, într-adevăr, ceva adevărat în legătură cu fata aceea, dar nu voia să o streseze şi mai mult pe Hattie.

         — Aşadar, a fost un lac acolo în trecut?

        — A, fost, da..., confirmă femeia după ce i se mai potoli spaima din voce. Numai că...

         — Numai că...? o încurajă Kevin să continue.

         — Numai că... dispare şi reapare. Au existat câţiva oameni care au jurat că au văzut în acel lac o femeie îmbrăcată în alb care cântă o melodie ciudată. Au zăcut bolnavi rău după ce s-au întors şi au jurat că nu se vor mai întoarce niciodată acolo, altfel o mare nenorocire s-ar abate asupra aşezării. Bunicul tău, Dumnezeu să-l odihnească, a confirmat că locul este blestemat şi că este mai bine să-l ocolească lumea. De aceea a angajat paznici. Patrick nu trebuia să lase pe nimeni în pădure...

         — Pe mine m-a lăsat, râse Kevin ca să-i risipească tensiunea.

        — ... cu excepţia ta, contină Hattie îndurerată. Nu ştiu de ce a hotărât Thomas acest lucru. Înainte să moară, bunicul tău m-a pus să jur că nu te voi împiedica în vreun fel să te duci în pădure. Să te încurajez, mi-a cerut, dar nu m-am aşteptat ca lacul să reapară. De-acum va trebui să ne aşteptăm la mari nenorociri, se închină ea.

         — Numai că eu nu am descoperit lacul, o linişti Kevin plin de generozitate de parcă faptul că el nu reuşise să găsească lacul blestemat era un merit, ceva. Dar imediat îşi aduse aminte de Polo. Bietul câine o fi îngheţat de frig. Avea şi blana udă... Mă duc să-l caut pe Polo! o anunţă pe Hattie în timp ce se îndreptă spre uşa din spate.

         — Polo? o auzi pe Hattie mirându-se în urma lui. Cine este Polo?

         Kevin se opri şi se uită peste umăr.

        — Câinele.

        — Care câine? se ridică Hattie greoi şi începu să strângă farfuriile goale de pe masă.

        — Cum care câine? Bassetul, se enervă Kevin.

        — Noi n-avem câine! ridică din umeri Hattie.

         Pe Kevin îl luă ameţeala.