Blestemul familiei THORNES

CAPITOLUL 4

          James mângâie bassetul care, după ce lătră de câte ori, o porni ca de obicei spre pădurea unde fuseseră găsite surtucul şi pantofii lui Anne pe marginea lacului.

          Trecuseră aproape două luni, dar toate căutările pentru a găsi trupului fetei fuseseră în zadar. Lacul era adânc şi plantele subacvatice împletiseră o ţesătură ca o plasă în care se prindeau chiar şi cei mai iscusiţi înotători. Renunţaseră oamenii s-o mai găsească pe biata fată. Unii chiar se gândeau că, după atâta timp, era mai bine că trupul nu fusese descoperit, altfel, şarmana fată ar fi rămas aşa în amintirea familiei şi a cunocuţilor ei.

         Ajuns în locul unde Anne îşi găsise moartea, Malo se aşeza cu botul pe labele din faţă şi aştepta să se întâmple ceva, scâncind din când în când. James îşi cărase un scaun în acel luminiş şi citea până ce frigul de sfârşit de decembrie îl pătrundea. Scotea, din când în când, o sticlă de cafea şi sorbea câte o gură din lichidul amar, fierbinte la început, apoi din ce în ce mai rece.

          La orele prânzului se întorcea la conac şi lua masa, în tăcere, alături de părinţii lui Anne. Se simţeau toţi trei vinovaţi pentru moartea prematură a fetei, mai ales după ce doica le strigase tuturor că Anne se înecase pentru că o obligaseră să se mărite cu James. Femeia îi părăsise a doua zi după ce ţinuseră un simulacru de slujbă şi înmormântaseră pe malul lacului o cutie cu obiectele rămase în urma lui Anne.

         Marry şi Nathaniel plecaseră înapoi, în marele oraş de unde veniseră. Pentru prima oară, Nathaniel fusese ferm şi sprijinise decizia lui James de a rămâne acolo, în ciuda împotrivirii acerbe a lui Marry. Bătrânul Nathaniel nu se lăsase înduplecat de istericalele nevestii-si şi o luase mai mult pe sus din conacul familiei Barnes. Când plecase, îşi îmbrăţişase fiul gândindu-se că poate o făcea pentru ultima oară.

          Zilele, apoi săptămânile şi lunile trecură ca un vis şi în curând se apropie comemorarea unui an de la dispariţia tragică a lui Anne. În acest timp, vorbind despre ea cu toţi cei care o cunoscuseră, James îi învăţase obiceiurile şi le urma obsedant, aproape ca un ritual. Nu-i lăsase pe soţii Barnes să plece de pe proprietatea care devenise a lui acum şi se comporta cu mult respect faţă de ei, aproape afectuos. Uneori, cei doi se închinau uitându-se la el, temându-se ca nu cumva acesta să-şi fi pierdut minţile.

         De când începuse octombrie, James adormea tot mai greu. Şi când adormea, o visa pe Anne în rochie albă de mătase, cu cozi împletite şi cu ochi verzi umbriţi de gene lungi şi răsucite. Îl striga în vis şi îi facea semne cu mâna ca s-o urmeze, dar James se trezea şi nu mai auzea vocea logodnicei lui.

          — James! James!

         Bărbatul se trezi şi ascultă să audă vocea care îl trezise.

          — James! James! auzi din nou.

         — Sunt aici! bolborosi, emoţionat că vocea rămăsese chiar şi după ce se trezise. Pipăi cu mâna pe scaunul de lângă pat şi îşi trase pantalonii pe sub cămăşoiul lung în care dormea de obicei.

          Era sigur că era glasul lui Anne şi, încă adormit, ieşi în curtea conacului, luând cu el o lampă cu petrol. Malo îl aştepta la poartă, atent la sunetele pădurii de dincolo de drum.

          — Hai, băiete, Anne ne cheamă!

           Bassetul nu aşteptă să-i spună de două ori. O luă înainte, lătrând bucuros ca şi cum ştia că o s-o întâlnească din nou pe stăpâna lui dragă.

         După atâtea drumuri făcute în acel an, James ştia să ajungă cu ochii închişi la locul unde Anne îşi găsise sfârşitul. Ştia că este ceva acolo şi că acolo îl conducea draga lui Anne.

          Licuricii zburau într-un nor strălucitor deasupra lacului ale cărui ape adânci erau mai întunecate ca niciodată. James se aşeză pe scaunul al cărui lemn se înnegrise din cauza ploilor şi a prafului, dar era încă rezistent. Malo se dusese aproape de marginea lacului şi urla îndurerat spre cerul pe care nori ameninţători se adunau acoperind faţa strălucitoare a lunii pline. Vântul se stârnise şi se simţea tot mai pătrunzătoare umezeala din aerul răcoros.

           James nu-l chema, se uita şi el spre apele care începuseră să se încreţească în mici valuri care băteau ţărmul mâlos. Când din ape începu să se ridice o siluetă albă, lui James i se opri răsuflarea.

          — Anne, spuse el blând, ridicându-se de pe scaun şi apropiindu-se de marginea lacului. Sunt eu, James, logodnicul tău. Iartă-mă că te-am împins să-ţi iei viaţa. Dacă este nevoie să plătesc greşeala, atunci...

         — Stai pe loc! îi porunci făptura din apă. Nu te apropia mai mult. A trecut un an de când mi s-a întâmplat... asta, dar nu m-am sinucis.

         Norul care acoperise luna se dădu puţin la o parte şi lui James i se opri respiraţia. Anne era atât de frumoasă... Avea părul roşu, aşa cum şi-l amintea, dar îl purta despletit, iar pe creştet se afla o cunună din flori de nufăr. Părea o zână a apelor, o naiadă.

          — Nu? Toată lumea a crezut că... Doica ta a spus...

          Se bâlbâia, dar nu de teamă, ci se simţea intimidat de femeia aceea minunată care era să-i fie soţie dacă nu s-ar fi întâmplat...

          „Chiar! Ce s-a întâmplat cu tine, Anne?"

          — Am fost trasă înauntru, îi răspunse simplu şi se sprijini cu spatele de un buştean plutitor. Îşi trecu degetele prin părul lung şi începu să cânte în timp ce-şi împletea o coadă groasă ca aceea pe care James cel mic o scuturase cu mai maulţi ani în urmă.

          El îşî scutură capul uimit că ea îi răspunsese gândului său.

         — Cine te-a tras în lac? Mai sunt şi alţi oameni acolo? Sau monştri?!

         Anne continuă să cânte şi zâmbi spre James.

          — Spune-mi ce mai este pe-acasă. Ce mai fac tata şi mama?

          Tânărul se aşeză pe scaunul pe care şi-l trase mai aproape şi începu să-i povestească despre părinţii ei, despre Daisy şi alţi oameni cunoscuţi de ea. Îi arătă mormântul în care fuseseră îngropate surtucul şi încălţămintea ei. Anne asculta cu gura întredeschisă şi lui James i se păru că zăreşte strălucind stropi pe obrazul ei. Plângea ascultându-l.

         „Îi era dor de viaţa ei de femeie tânără, prea repede curmată de... De cine?"

         — Trebuie să plec, îi întrerupse ea gândul. Ne vedem din nou la noapte, tot aici.

          James nu apucă să-i răspundă, se uită în urma ei la cercurile care se măreau pe măsură ce îndepărtau de locul unde fata se scufundase în adâncul lacului.

        Acolo era Anne a lui.