Blestemul familiei THORNES

CAPITOLUL 7

          În faţa lui Kevin se afla pădurea. Auzi un gâfâit la picioarele lui şi observă un basset care îşi ridică umil ochii spre el.

         — Hei, băiete! De unde ai apărut?

          Câinele lătră scurt şi o luă înainte spre pâlcul de copaci în spatel cărora, Kevin descoperi poarta. Uitase de ea. Dacă n-ar fi fost câinele, probabil că nici n-ar fi observat-o.

          Disciplinat, bassetul aşteptă ca bărbatul să-i deschidă poarta, apoi o luă voios spre pădure, ţinând în sus coada, ca o antenă. Kevin nu stătu prea mult pe gânduri. În fond, nu avea cine ştie ce de făcut, iar hoinăreala în compania noului său prieten îl atrăgea ca un magnet. Pe măsură ce se afunda în desimea şi răcoarea pădurii, lui Kevin i se părea că este din ce în ce mai vesel, mai lipsit de griji. Problemele şi necazurile de la serviciu i se ridicau de pe umeri şi o luau la goană cine ştie pe unde. Era atât de vesel încât începu să fluiere o melodie pe care o auzise... Nu îşi mai aducea aminte, dar o auzise cu siguranţa pe undeva.

         Trecuse ceva timp de când plecase, socoti Kevin la un moment dat, atunci când îşi dădu seama că rămăsese singur. Câinele dispăruse, deşi putea să jure că îl văzuse la doi paşi chiar în urmă cu două secunde. Întorsese capul să privească o veveriţă fumurie şi când a revenit, a observat că în faţa lui nu mai era decât covorul gros de frunze şi mulţi, mulţi copaci.

         — Hei, băiete! strigă şi glasul lui sună straniu în mijlocul freamătului de frunze şi de cine ştie ce altceva.

         Lui Kevin nu-i plăcu senzaţia aceea de pustiu şi dintr-odată răcoarea pădurii îl îmbrăţişă cu degete subţiri şi jilave pe sub hainele subţiri.

         — Ce tăntălău sunt, puteam să mă îmbrac mai gros.

        Vorbea singur pentru că voia să se îmbărbăteze la auzul vocii sale şi credea, în acelaşi timp, că patrupedul îl va auzi şi se va întoarce la el, ţinându-şi în sus antena de recepţie.

         — Hei, cuţu-cuţu! Căţel, unde te-ai dus?

         Fluieră, deşi habar n-avea cum se fluieră după câini şi nici nu era sigur dacă bassetul va veni la auzul acelui sunet care i se părea şi lui caraghios.

         — A fugit Polo? Aşa face, dar se va întoarce la conac.

         Kevin se întoarse imediat şi aproape că-i veni să cadă în fund de uimire. Nu era nimic ciudat cu fata care se uita ironic la el, abia stăpânindu-şi râsul. De altfel, era o făptură absolut normală pentru acele timpuri, dar era uluit, nu se aşteptase să mai vadă pe cineva în acel loc atât de pustiu.

          — Tu eşti nepotul domnului Thornson, cel care a moştenit aceste pământuri?

         Înaintă spre el şi-şi scutură de frunze coada groasă castanie. Kevin o studie mai ales că i se părea fascinant cum unica rază de soare, care reuşise să se strecoare printre coroanele înalte şi dese ale copacilor, se juca în părul ei dându-i străluciri de aramă. Purta o pelerină dintr-o stofă maronie, ţesută în casă, iar poalele rochiei destul de lungi abia reuşea să-i acopere gleznele subţiri acoperite cu ciorapi groşi cafenii. Încălţările i se părură caraghioase, nu mai văzuse decât în cărţile copilăriei astfel de ghete înalte, prinse cu şireturi care se încrucişau din loc în loc. Semăna cu... Semăna cu o...

        — Crezi că sunt o vrăjitoare?!

          Genunchii lui Kevin erau de gelatină acum şi îşi duse fără să vrea mâna la gură ca să-şi oprească falca să-i mai sară atât de penibil. Cum naiba naibii, îi auzise fata aceea gândurile?