Blestemul familiei THORNES

CAPITOLUL 8

          — Este minunat, dragul meu, îţi mulţumesc. James se uita vrăjit la femeia pe care o iubea nebuneşte. N-o mai văzuse de cinci ani şi, dacă lui îi mai apăruseră riduri , iar firele de păr alb îi străluceau prin părul negru, Anne rămăsese la fel de tânără şi de frumoasă.

          Fmeia întinse braţele şi-l trase pe micuţ la pieptul ei. Nu ieşi din apă, dar îl ţinu cu grijă pe moştenitorul lui James şi îi îngână un cântec ca să-l liniştească. Copilul adormi şi ea îşi lipi buzele de fruntea lui.

         — Ce nume vrei să-i dăm? o întrebă James. Deşi mama copilului abia se răcise în mormânt, uitase de ea imediat ce o revăzuse pe draga lui Anne. Simţea, nici el nu înţelegea de ce, că e copilul LOR, nu doar al lui.

          — David, îmi place numele acesta. Mereu mă gândeam că dacă aş avea vreodată un fiu, acesta să se numească David.

          Luna octombrie îl făcuse, ca de obicei, extrem de fericit pe James. Îl dusese pe David în fiecare zi la Anne, iar aceasta îl adormea cântându-i un cântec pe care James nu-l mai auzise vreodată. Dar iată că venise din nou ziua de 31 şi Anne părea mai tristă ca de obicei.

         — Să ai grijă de fiul nostru, James. Ne vom revedea la anul.

         Se scufundă din nou în adâncul lacului şi inima bărbatului se sfărâmă în bucăţele mărunte.

         Zilele trecură unele mai încet, altele mai repede, iar James îşi împărţea viaţa între treburile moşiei şi familia sa numeroasă. Iarna aduse zăpezi mari, dar până la urmă, sosi şi primăvara în sfârşit. Într-una din zile, James primi vestea că părinţii i se prăpădiseră de o boală contagioasă care mai secera din când în când locuitorii aglomeratelor oraşe. Chiar şi în Barnesville muriseră vreo două persoane, ceea ce îl făcu pe James să nu se scufunde prea mult în durere şi să ia măsuri pentru a opri epidemia să se atingă de fiicele sale şi de David. Tocmi paznici înarmaţi care să împiedice pe oricine să se apropie de proprietatea sa. Din fericire, boala nu seceră decât vreo zece persoane în sat şi apoi se opri la fel de brusc cum începuse. Cu toate acestea, James nu-şi slăbi vigilenţa şi îşi amenajă un adăpost în apropierea lacului din pădure. Îl construise cu mâinile sale pentru a nu dezvălui nimănui din sat locul acela care însemna atât de mult ppentru el. În tot acest timp, micuţul David dormea dus în coşuleţul în care îl căra James peste tot.

          Imediat ce termină de ridicat coliba aceea şi-şi cărase în pădure mormane de provizii, vestea că dădaca se îmbolnăvise căzu ca un trăznet. Rând pe rând, fiicele lui James prezentară aceleaşi simptome şi, în ciuda durerii sfâşietoare care îl înecase, James nu aşteptă nicio zi în plus şi fugi din conac, luându-l cu el pe David. Se întoarse după trei săptămâni şi steagurile negre arborate pe porţi şi la ferestre îi adeveriră că se întâmplase lucrul de care se temuse cel mai mult. Dar în nici cele mai negre presimţiri ale lui, James nu se aşteptase la o asemenea grozăvenie. Toate cele cinci fiice ale sale muriseră una după cealaltă, fără să-şi poată lua adio de la tatăl lor, alinate în ultimele clipe doar de slugile care reuşiseră să treacă prin boală. Fuseseră îngropate lângă mama lor în partea de cimitir a familiei Thornes.

          James îşi blestemă soarta care îi răpise de lângă el persoanele cele mai dragi, dar nu uită să mulţumească lui Dumnezeu că i-l lăsase pe David, fiul său şi al lui Anne. Din ziua în care s-a dus la cimitir şi a văzut cele şase cruci, rămase încredinţat că pe David şi pe el îi protejase Anne.

           Anne a lui.