Blestemul familiei THORNES

CAPITOLUL 5

           Kevin nu dormise bine. Se răsucise de pe o parte pe alta şi visase toată noaptea o femeie îmbrăcată în alb care cânta şi-şi pieptăna părul, stând rezemată de un buştean. Coborî pe scara de marmură care ducea în holul cel mare şi de-acolo se luă după mirosul de omletă până la bucătăria uriaşă dotată de bunicul său cu aparatură solidă din inox. Modernitatea se oprea aici, în rest pereţii erau construiţi din cărămidă roşie, iar mozaicul de pe jos era şters de ani şi de paşii celor care călcaseră pe el. Picioarele lui Hattie se mişcau repede pentru cei aproape şaptezeci de ani ai femeii. Lui Kevin îi trecu starea proastă când o văzu cum mişca vârtos tigaia în care sfârâia vesel şunca.

          — O simfonie de mirosuri, se răsfăţă Kevin îmbrăţişând afectuos umerii lui Hattie.

         — De ce ai venit aici? îl certă femeia speriată. Du-te în sufragerie, voi veni imediat cu mâncarea. N-am ştiut că te vei trezi de la şase, altfel eram gata până acum, bombăni în timp ce mută şunca rumenită pe farfuria albă de porţelan.

         Kevin luă o furculiţă pusă la uscat şi trase farfuria mai aproape de el. Oftând resemnată, Hattie îi turnă cafeaua într-o cană albă cu iniţialele „TT".

         „Thomas Thornes" repetă în minte numele bunicului său.

         Hattie îi observă imediat privirea.

         — Dacă te deranjează, o voi schimba. Vesela cu iniţialele tale va ajunge în câteva zile.

         — Vesela cu iniţialele mele? se miră Kevin. Dar eu nu am de gând să... „să stau aici!" îşi continuă în gând ideea pentru a n-o mâhni pe Hattie.

         — Asta este dorinţa bunicului tău, îl informă Hattie în timp ce scotea din cuptor brioşele aurii.

         — Ce bine miroase! se bucură Kevin pentru a doua oară în dimineaţa aceea.

         Se bucura pentru mâncare? El nu era un gurmand, dar nu înţelegea de ce acele mirosuri îi stârneau o fericire pe care n-o mai simţise de multă vreme. O fi fost mâncare „de vină" pentru starea lui euforică sau încăperea aceea? Poate prezenţa lui Hattie? Poate toate la un loc.

         Se trezise morocănos, dar starea de spirit i se schimbase la o sută optzeci de grade. Se simţea sătul deşi nu mâncase mult, iar inima lui bătea într-un ritm ameţitor ca atunci când se îndrăgostise prima data.

         — Oamenii din sat vor trece să te vadă. Nu te-au văzut decât la înmormântarea lui Thomas... a bunicului tău, se grăbi Hattie să-şi corecteze impoliteţea.

         Kevin se întoarse şi se aplecă până ce faţa lui ajunse aproape de-ai ei.

         — Ascultă-mă, Hattie, dintre toţi oamenii care l-au cunoscut pe bunicul, tu ai toate drepturile din lumea asta să-i pronunţi numele.

         — Kevin, eu...

          — Te rog, Hattie, cât stau aici, te rog să nu-ţi schimbi comportamentul. Sunt sigur că bunicul a ţinut mult la tine şi ai fost persoana pe care a văzut-o ultima oară, înainte să...

        Glasul i se gâtui. Lui Hattie, bunicul îi lăsase o sumă generoasă prin testament. Bătrâna nu avea rude, nu se căsătorise niciodată şi ar fi putut trăi o viaţă confortabilă, dar ea preferase să rămână la conac şi să-l slujească pe Kevin.

         — Încă un lucru. Hattie, te rog să angajezi personal cât voi sta aici. Nu vreau să te mai văd muncind, tu eşti familia mea care mi-a mai rămas acum.

         Kevin se ridică de la masă şi îşi strânse vasele ca s-o scutească pe Hattie de orice efort. Le puse în maşina de spălat vasele şi depuse un sărut pe obrazul ridat al dragei sale Hattie. Ieşi din bucătărie, apoi deschise uşa din spate.

          Lui Hattie i se uscă gura. Kevin semăna perfect cu bunicul lui în tinereţe. Era la fel de impetuos şi sentimental în acelaşi timp. Mark, tatăl lui Kevin fusese altfel. Alt material. Semăna mai mult cu mama lui, cu Rebecca. Thomas n-o iubise pe Rebecca, dar a respectat-o cât a trăit. Se căsătorise cu ea ca să păstreze averea familiei. Aşa se întâmplase mereu cu bărbaţii Thornes. Erau bogaţi, dar niciodată fericiţi. Trebuiau să facă mereu un compromis pentru a-şi salva averea. Chiar şi Mark, tatăl lui Kevin, deşi era altfel, chiar şi el se căsătorise cu Amelie Cohen pentru a salva averea.

          Oare chiar merita aceasta ca ei să fie nefericiţi toată viaţa? Îl iubise pe Thomas cu toată fiinţa ei, înca de când era o copilă. Dar el n-o vedea, era doar fiica bucătăresei Coralie. Pe când era tânăr, cu puţin timp înainte de a se însura cu Rebecca, Thomas se comportase extrem de ciudat. Dispărea în fiecare seară în pădure şi se întorcea epuizat la răsărit. Mânca puţin şi slăbea văzând cu ochii. Tatăl lui se îngrijorase şi, într-o dimineaţă cănd se întorsese mai mult târându-se din pădure, bătrânul Thornes îl aşteptase, apoi îi poruncise să-l însoţească. Se întoarseseră târziu, bietul Thomas era străveziu de oboseală şi de ce naiba îi spuse taică-su. După o săptămână s-a logodit cu Rebecca, apoi, de Crăciun au făut nuntă. Hattie suferise enorm, dar nu l-a urât pe Thomas. El nici măcar nu a ştiut că-l iubea. Nu a fost fericit cu Rebecca. Era o femeie rece, dar el a şi-a făcut datoria de soţ şi nu a avut ochi pentru nicio altă femeie. De multe ori, Hattie îl surprindea privind cu dor spre pădure, dar nu mai mersese acolo până la moartea Rebeccăi. Apoi a început să meargă din nou. A mers până când inima i-a cedat. Înainte să moară, pe când îşi trăgea ultima suflare, Hattie i-a spus tot. I-a mărturisit că a fost singura ei iubire. Ochii bătrânului însă nu o priveau pe ea, ci se uita undeva peste umărul ei. Nu putea să uite împăcarea de pe chipul său când sufletul i-a părăsit trupul şi s-a înălţat la Dumnezeu.

         Hattie îşi făcu cruce şi sărută crucea pe care o purta la gât. Era singurul dar pe care îl primise de la Thomas, iubirea vieţii ei.