Capitolul 15
Ma simteam ametita. Capul imi vajaia si lacrimi mari i se rostogoleau pe obraji.
-Eu?
-Tu, fata mea.
-De ce? De ce mi-ati spus acum?De ce nu m-ati lasa sa cred in continuare ca parintii mei sunt niste imbecili carora nu le pasa de mine? Ceea ce e inca valabil, in mare parte, am spus furioasa.
-Nu spune asta, spuse ea stergandu-si o lacrima de pe obraz. Nu stii cat de greu mi-a fost. L-am pierdut pe Luca, apoi te-am pierdut si pe tine. Nu vroiam sa mai traiesc, dar stiam ca trebuie sa lupt pentru ca va sosi clipa in care vei avea nevoie de mine.
-Asta nu explica de ce mi-ai spus acum. Nu am nevoie de tine, multumesc, m-am descurcat destul de bine pana in prezent.
Nu vroiam sa mai fiu amabila, sau sa ii vorbesc cu dumneavoastra. Nu imi mai pasa de nimic, vroiam doar sa o fac sa inteleaga ca nu mi-a facut un bine spunandu-mi adevarul. Vroiam sa o fac sa simta o parte din durerea mea de acum si din durerea mea de-a lungul anilor, cand m-am simtit abandonata, fara valoare, singura pe lume.
-Pentru ca imi era teama ca vei face o greseala, spuse ea.O greseala care s-ar putea sa te coste mult.
-Nu e o greseala sa ma intorc la Laurent. Ar trebui sa stii asta mai bine decat oricine, dar l-ai iubit intr-adevar pe....tatal meu.
-Nu ma refeream la asta, spuse ea incet.
Raspunsul m-a luat prin surprindere. Daca nu se referea la asta, atunci ce alta greseala as fi putut face?
-Ti-am cerut o ora, spuse ea uitandu-se la ceas. Au mai ramas doar 5 minute. Ramai aici inca 5 minute si asculta ceea ce vreau sa iti spun, apoi esti libera sa pleci.
-Nu vreau sa mai stau aici nicio secunda in plus! am spus ridicandu-ma de pe scaun.
-Asculta-ma! este important ceea ce vreau sa iti spun.
-Nu ma intereseaza! am strigat furioasa.
-Maria, imi pare rau, dar va trebui sa ma asculti.
-La naiba cu parerile tale de rau! Nu vreau sa ascult nimic!
Am trantit scaunul si am iesit din camera, alergand pe holul pustiu pana in curte. Zapada se asternuse intr-un stras gros, iar aerul rece imi biciuia fata. Am zarit o silueta in fata mea si am incercat sa o evit, schimband directia in care alergam, dar a inceput sa fuga dupa mine si m-a prins aproape de iesire.
-Lasa-ma, lasa-ma, da-mi drumul! am tipat zbatandu-ma disperata.
-Maria, calmeaza-te, spuse Sebastian in timp ce ma tinea strans de maini.
-Ai stiut, ai stiut in tot timpul asta si nu mi-ai spus nimic. Te urasc! Da-mi drumul!
Am incercat sa il lovesc, zbatandu-ma necontenit. Mi-am dat seama ca atata timp cat voi fi nervoasa si ma voi zbate haotic, nu voi reusi sa ma eliberez. Trebuia sa ma calmez si sa gasesc o strategie de lupta.
Se auzira pasi in zapada. Brenda strabatea curtea catre noi.
-I-ai spus?intreba Sebastian cand ea ajunge suficient de aproape.
-In afara de ultima parte, zise ea.
Am profitat de clipa de neatentie a lui Sebastian si l-am lovit cu piciorul in genunchi. Am reusit sa ma eliberez din stransoarea lui si am luat-o la fuga, dar a inceput sa alerge dupa mine. Stiam ca e in spatele meu, dar imi era teama sa ma uit.Orice secunda era pretioasa, iar eu imi fortam toti muschii sa faca eforturi incredibile ca sa alerg mai repede. Am simtit ceva prinzandu-ma de glezna si am cazut pe zapada rece. Sebastian m-a luat pe sus si m-a dus inapoi la Brenda.
