Capitolul 5
Ore la rand m-am foit in patul meu inconfortabil, pierduta in amintiri. Erau mai puternice decat mine, nu puteam sa le opresc si erau atat de dureroase, incat simteam ca am sa mor.Am indurat ani de-a randul dureri fizice in timpul antrenamentelor fara sa ma plang, dar nu puteam face fata durerii din sulfet. Era mai presus decat mine.
***Flashback***
Stateam la biblioteca, impreuna cu Laurent, intr-una dintre acele nopti tarzii. Ma chinuiam sa scriu un eseu la filosofie, iar el incerca sa ma ajute. Era ceva ciudat: intelesesem tot ceea ce citisem in carti, dar nu puteam sa redau in cuvinte. Era ca si cum invatamintele filosofilor antici mersesera direct la suflet, fara sa treaca prin creier. Laurent ma ajuta sa scot la iveala acele lucruri si sa le transpun in eseul meu.
-Filosofii antici au un mod ciudat de a privi iubirea, am comentat eu.
-Erau aproape toti gay, spuse Laurent amuzat.
-Si ce, ei nu iubesc?m-am revoltat eu.
-Sigur ca iubesc, dar sunt putin...suciti.
-Stiu oameni suciti care nu sunt gay, am spus eu.
M-am oprit. Ajunsesem intr-o zona periculoasa. Cu siguranta, eu eram unul dintre acei oameni. Pentru ca il iubeam pe el. Si el parea sa ma iubeasca pe mine, in ciuda tuturor lucrurilor care ne stateau in cale.
-Nu exista oameni care sa iubeasca si sa nu fie putin suciti. Aceia nu iubesc cu adevarat, zise el.
-Eu sunt mai sucita decat toti, pentru ca dragostea mea e imposibila, am spus trista.
Si stia ca ma refer la el. Simteam asta si nu avea legatura cu talentul meu.
-Stii ce poti face cand problemele te coplesesc?intreba el.
-Sa le infrunti?am intrebat.
-Cand te coplesesc prea tare ca sa poti sa le mai infrunti.
L-am privit atenta si m-am simtit imediat pierduta in caldura privirii lui.
-Le lasi sa treaca, spuse surazand. Lasi timpul sa le rezolve in locul tau.
Stiam la ce se refera, dar pentru mine era vorba de prea mult timp. Nu mai puteam astepta, il vroiam acum si era atat de aproape de mine....
-Timpul le rezolva pe toate, spuse el.
-Dar eu nu pot sa mai astept! am spus si o lacrima mi s-a rostogolit pe obraz.
A intins mana cu palma in sus, sub barba mea si a asteptat ca lacrima sa ii cada in palma, apoi a inchis pumnul. Am privit la mana lui si am ramas uimita cand a deschis pumnul. In locul lacrimei se afla un cristal micut.
-Poti folosi magia! am spus uimita.
El mi-a zambit, dar nu mi-a raspuns. M-a prins de mana si a tras-o incet spre el, apoi a dat drumul cristalului in palma mea.
-Se spune ca nu trebuie sa faci o fata sa planga, pentru ca Dumnezeu ii numara lacrimile.
Am zambit.
-Ce fac eu nu e chiar magie, spuse intr-un tarziu. Sunt niste siretlicuri ieftine. Nu s-a mai nascut un Mag cu adevarat inzestrat de cateva sute de ani.
-Cristalul se va transforma inapoi in lacrima?am intrebat.
El a zambit.
-Esti foarte inteligenta, mereu am stiut-o. Nu, nu se va transforma inapoi.
-Atunci este magie. Esti un Mag!
-Hai sa ramana secretul nostru, pana cand aflu eu cat imi sunt de mari puterile.
