Capitolul 14
-Nu vreau sa va ascult! Nu vreau sa imi spuneti cum sunt o tanara iresponsabila pentru ca renunt la scoala.
-Nu asta este ceea ce vreau sa iti spun, zise directoarea Brenda.
-Nu vreau sa aud nimic! Vreau doar sa plec de aici!am spus furioasa.
-Te rog, asculta-ma doar. Nu pleca inca.
-O sa incercati sa ma obligati sa raman?Sa va luptati cu mine?
-As putea sa fac si asta, dar nu vreau. Ti-am zis ca te voi lasa sa pleci, daca asta iti doresti. Te rog doar sa ma asculti. Ai asteptat atat demult...nu poti sa mai astepti o ora?
-Nu vreau sa aud ce aveti sa imi spuneti!
-O ora, spuse ea. Apoi poti pleca.
Am oftat. Am fi putut sa ma lupt cu ea si sa fug, dar ceva din adancul meu imi spunea ca ar fi mai bine sa o ascult.
Am urmat-o in biroul ei. Stiam ca nimic din ce mi-ar spune nu m-ar putea face sa ma razgandesc, dar totusi imi era teama ca in biroul ei ma vor astepta intariri. Am inspirat adanc aerul, incercand sa simt o parte din emotiile directoarei. Era nervoasa si emotionata, dar parea sincera.
Iar biroul era pustiu, asa cum am aflat de cum am ajuns acolo. Directoarea a inchis usa in urma noastra si s-a apropiat de fereastra, tragand draperiile.
-Te rog sa iei loc. Iti voi spune totul.
M-am asezat, cam stingherita, intr-un scaun din fata biroului si am asteptat.
-In urma cu 18 ani, am terminat studiile si am pornit prin calatoria in urma careia urma sa termin si ultimul stadiu de invatatura, asa cum fac toti novicii. Eram nerabdatoare sa devin vampir, spuse ea si cand zambi i se vazura coltii nu foarte mari, dar ascutiti.
-Ma scuzati, am spus, dar ce legatura are asta cu mine?
-Ma tem ca trebuie sa incet cu asta ca sa ajung unde vreau.
Am privit-o pentru o clipa, iar privirea ei blanda m-a facut sa ma mai relaxez putin.
-Eram innebunita dupa aventura si cam infantila, spuse ea zambind. M-am dus in padurile din muntii Carpati, dorindu-mi sa fac ceva nebunesc, un fapt in urma caruia sa fiu apreciata, un fapt in urma caruia sa ma simt puternica si stapana pe mine. Am stat o perioada in pesterile pustii, plimbandu-ma prin natura, escaladand portiuni periculoase, totul de dragul aventurii. Si am inceput sa ma afund si mai mult in inima muntilor.
Simteam ca urmeaza sa spuna ceva interesant, o simteam din timbrul vocii ei.
-Aveam doar 19 ani. Gandeam atat de prosteste...intr-una din zile am dat peste ceva intr-una din pesteri. Era o fiinta despre care doar auzisem, dar nu mai vazusem niciodata: un strigoi. M-am luptat cu el si am iesit sifonata rau. M-am refugiat intr-una din pesterile din apropiere si cateva zile nu am iesit de acolo, pe de o parte de frica, pe de alta pentru ca nu ma puteam misca din cauza ranilor.
-Nu v-a urmat in pestera?am intrebat uimita. Nu a venit sa va omoare?
-Nu. Stia ca sunt acolo, dar m-a lasat in pace. Cand mi-am revenit, in loc sa fug mancand pamantul, am ramas acolo si am inceput sa il urmaresc. Eram fascinata de viata lui, de felul in care arata si se poarta, de tot ceea ce reprezinta fiinta lui. Asa ca in loc sa imi iau picioarele la spinare, ca orice om intreg la minte, am ramas prin apropiere, spionandu-l.
M-am asezat mai bine in scaun, asteptand sa continue.
-In aroganta mea, visam ce minunat ar fi daca m-as fi intors din prima mea caltorie cu un strigoi ucis. Dar in curand dorinta de a-l ucide a disparut, fiind inlocuita de fascinatie. Il urmaream tot timpul, devenise o obsesie. Si cam la o saptamana, m-am dus din nou la el.
