Sasha

Capitolul 2

⋅•⋅⊰∙∘☽༓☾∘∙⊱⋅•⋅

    M-am cam speriat, fiindcă nu-l cunoșteam atât de mult încât să am vreo vagă idee despre ce-i trecea prin cap. Dar n-am avut prea mult timp să stau pe gânduri, căci am simțit niște furnicături destul de enervante în talpă și din instinct am vrut să-mi retrag picioarele, dar el nu m-a lăsat. Mi le-a prins cu o mână, iar cu cealaltă a continuat să mă gâdile.

— Nu! Încetează! am strigat la el, râzând și în același timp zbătându-mă, senzația aceea devenind aproape insuportabilă. Burov! am zbierat puțin cam tare. Aleksandr!

Atunci s-a oprit instantaneu, mâinile lui slăbind strânsoarea.

Chipul său s-a înnegurat, dându-mi de înțeles că intrasem pe un teritoriu periculos.

— Nimeni nu-mi spune așa.

Știam. Dar mie îmi plăcea foarte mult numele acesta și chiar era păcat că nimeni nu-l folosea.

Nu puteam fi sigură că îl pronunțasem bine, căci nu eram familiarizată cu rusa, însă de când începusem să dezvolt sentimente absurde pentru acest bărbat, am tot căutat să învăț câte ceva. Și nu era vorba doar de fizicul lui impunător, ci mai ales de felul lui de a fi. De cum vorbea, cum se exprima, de loialitatea sa față de familia asta, de faptul că era mereu implicat atunci când îi păsa de cineva. Chiar îl admiram din mult prea multe puncte de vedere.

— Scuze, am bâiguit.

Nu părea dispus să mai adauge ceva și nu aveam de unde să știu dacă-i displăcuse, dacă îl deranja sau dacă fusese doar o simplă remarcă din partea lui.

Și-a întors capul, apoi și-a dres din nou glasul, lăsându-se să cadă pe spate, palmele lui modelându-se iarăși după forma picioarelor mele și rămânând așa. Ca și cum nu era dispus încă să-mi dea drumul. Iar eu chiar voiam să nu-și dorească să o facă. Savuram din plin aceste emoții care mă încercau acum, alături de el.

— Ce voiai să citești?

— Hm?

Nici n-am realizat când schimbase deja subiectul.

— Ai spus că veniseși după o carte, mi-a reamintit, indicând cu capul spre rafturile bibliotecii.

— Ă, da. Dar nu am găsit ceva deocamdată...

— E ocupația ta principală? Cititul?

Tot nu se uita la mine, preferând să-și fixeze atenția pe ceva din fața sa.

— Da.

Asta și multe altele.

N-a mai adăugat nimic și pentru câteva minute am rămas așa, în tăcere. Dar eu mă frământam întruna încercând să găsesc o temă de discuție pentru a-l reține mai mult în locul acela.

— Tu... citești în timpul liber? am articulat cu dificultate, simțindu-mi pieptul parcă presat de o stâncă.

În sfârșit a considerat că meritam și eu ceva interes din partea sa, căci și-a rotit capul spre mine.

— N-am putut să nu remarc că lecturai David Copperfield, am explicat tot eu.

A aprobat scurt din cap, sfredelindu-mă răscolitor cu privirea.

— E cartea mea preferată, a mărturisit, iar eu am zâmbit datorită faptului că pentru prima dată îmi dezvăluia ceva despre el.

— Și mie îmi place, i-am spus. Nu pentru că voiam să-l măgulesc, ci pentru că era adevărul.