Sasha

Capitolul 5

⋅•⋅⊰∙∘☽༓☾∘∙⊱⋅•⋅

Știa? Știa că știam? De unde? Nu era posibil!

    Dar dacă nu, de ce-mi repeta din nou aceste cuvinte? Oare voia să-mi reamintesc ce se întâmplase în trecut? Ăsta era scopul pentru care le folosea?

    — Cicatrice, am murmurat.

    ― E numele tău. Scar... lett, a făcut o pauză între cele două silabe.

    Deci menționarea acelei replici nu avea nimic de-a face cu trecutul.

    ― Nimeni nu s-a mai gândit în felul acesta la numele meu, Aleksandr. Am spus-o intenționat.

    Mă lipisem de lemnul tare al ușii, cu brațele încrucișate la piept.

    De la distanța aceea încă mai aveam puțin tupeu.

    A surâs cu zgomot, apoi și-a lăsat capul pe spate, privind în tavan.

    ― Du-te în treaba ta, Cooper. Nu mă reține aiurea, căci tare mă tem că dacă vei rămâne aici mă vei provoca, iar apoi poate îți voi spune lucruri care vor durea.

    ― Nu mă poți răni, Burov. Nu dacă nu-ți permit eu asta, l-am înfruntat.

    ― Ești doar un copil care nu cunoaște răutatea din oameni. Vei mai crește și vei învăța.

    ― Am aproape optsprezece ani, am comentat sâcâită.

    ― Aproape e tot destul de departe.

    M-am uitat la el și mai enervată de faptul că el părea atât de relaxat în timp ce nici măcar nu se străduia să mă scoată pe mine din minți și totuși, exact asta se întâmpla.

    ― În plus ce contează vârsta mea? De ce tot bați întruna moneda pe asta?

    ― Deoarece, Cooper, n-ar trebui să stai de povești cu cineva ca mine.

    ― Pentru că?

    ― Pentru că ai putea să faci lucruri mai utile.

    Atunci mi-am strâns tot curajul, care aproape niciodată nu mă părăsea și am pornit spre el.

    Am mers încet prin covorul moale și pufos, oprindu-mă la aproape un metru de locul în care stătea.

    Și-a ridicat uimit capul spre mine. Probabil nu se așteptase să fac mișcarea asta.

    Mă urmărea cu atât de multă precauție de parcă într-adevăr îi era teamă de ceea ce-mi trecea prin cap în momentul acela.

    Am dat paharul lui la o parte și m-am așezat cu fundul pe măsuța de cafea, direct în fața sa.

    ― Nu te mai subaprecia atât, Sasha Burov. Nu suntem străini așa cum tot insiști tu să faci să pară. Chiar dacă recunoști sau nu, știi prea bine că mie una îmi pasă de tine.

    Sprâncenele lui s-au arcuit mult pe frunte, încrețind-o.

    ― Știu?

    S-a aplecat, lăsându-se cu coatele pe genunchi, apropiindu-se mai mult de mine.

    Brusc tot curajul s-a făcut fărâme.

    Mi s-a uscat gura și m-am prins cu degetele de marginea mesei, decizând să-i susțin privirea cu a mea, pierzându-mă fără să vreau în imaginea tentantă a buzelor sale întredeschise.