Sasha

Capitolul 15

⋅•⋅⊰∙∘☽༓☾∘∙⊱⋅•⋅

    Aerul a devenit de plumb în jurul nostru. Aproape mă dureau ochii de la cât de mult mă chinuiam să rezist să-i susțin privirea, fără că clipesc. Determinată așa tare să-l înfrunt.

    Mă rătăceam în mine de atâtea ori în ultimul timp și mereu mă regăseam în el, atunci când îmi vedeam proiectată imaginea în oglinda ochilor săi negri.

    Era întuneric, dar sclipirea din spatele cristalinilor lui îmi lumina calea, ca să pot să-mi întregesc înapoi inima, unind-o cu a sa.

    Apoi mi-am amintit tot ce uitasem. Intenționat sau nu. Tot ce Sasha reprezenta pentru mine și de ce anume am ajuns până în punctul acela.

    ― Nu-mi arde de glume, Cooper.

    ― Minunat atunci! Fiindcă nu glumeam absolut deloc, am rostit tăios. De ce te prefaci că nu înțelegi? Mai devreme te-am sărutat. Ți-e chiar așa indiferent și asta? Ori poate deja nu mai ții minte numărul admiratoarelor tale. Cine știe câte altele te-au mai sărutat deja, iar eu nu însemn absolut nimic pe lângă toată lista...

    ― Chiar ți se pare că sunt acel gen de om? s-a răstit peste mine.

    ― Nu te atrag niciun pic, nu-i așa?

    Aproape mi-au dat lacrimile pronunțând acele cuvinte.

    ― Despre ce naiba vorbești, Cooper? s-a ambalat și el.

    ― Te-am sărutat, Sasha! am strigat, sărind în fund, trăgându-mi un picior din mâinile lui și îndoindu-l sub mine pentru a-mi menține echilibrul. Ce crezi că semnifică asta?

    A ridicat din umeri, iar gestul acela m-a scos din sărite.

    ― Nu erai tu însăți, mi s-a mai și adresat cu un calm care mă făcea să-mi pierd de tot răbdarea. Băutura aia, sau ce-o fi fost în ea, te-a adus în starea aceea.

    ― Serios? Asta preferi tu să deduci din ce am încercat eu să-ți arăt.

    ― Ești confuză, din cauza efectului din...

    ― Oh, pentru numele lui Dumnezeu, doar taci! Poți să mă tratezi ca pe un copil dacă așa consideri de cuviință. Dar asta nu schimbă absolut cu nimic realitatea. Peste doar câteva luni voi fi majoră, atunci la ce altă scuză vei mai apela pentru a mă alunga?

    S-a uitat la mine aproape șocat. Ca și cum de abia atunci mă vedea pentru prima oară cu adevărat.

    ― Ți-am zis deja că eu nu mă pot atașa de nimeni, Cooper.

    ― Eu sunt nimeni?

    ― Știi la ce mă refer, și-a îndreptat din nou privirea în fața sa, evitându-mă.

    ― Eu sunt nimeni? am repetat cu îndârjire.

    ― Cooper...

    ― Eu sunt nimeni?

    M-am dezlănțuit, căci furia pusese stăpânire pe mine, preluând conducerea.

Înainte măcar să realizeze ce urma, i-am cuprins chipul în palme și l-am întors cu forța spre mine.

    ― Spune-mi cât de neînsemnată sunt uitându-te la mine, naiba să te ia! Spune-mi că am stat în ploaie amândoi și m-ai convins că am persoane pe care să mă bazez, doar pentru că nu contez. Spune-mi că sunt nimic, dar că ai depus efortul de a-mi ține companie atunci când credeam că toată lumea uitase de ziua mea, doar pentru că nu însemn absolut nimic. Spune-mi direct cât de puțin valorez pentru tine.