Gânduri criminale

Amintirile

- Nu credeam ca ma voi intoarce vreodata aici.

- Ei bine scumpo, cateodata trebuie sa facem si lucruri care ne displac.

- Am venit aici doar pentru ca mama m-a obligat. Nu e ca si cum as discuta cu tine sau ceva.

- Aceasta este alegerea ta.

- Nici nu ma asteptam sa ma asculti.

Priveam imprejur, incaperea in care ma aflam arata exact ca si ultima oara cand am fost aici. Totul alb si pur, atat de... Inocent. Ma simt ciudat, stiind ca o camera este mai inocenta decat sunt eu. Ma doare capul si tot ceea ce sper e ca migrena asta sa imi treaca cat mai repede. Am un soc cât se poate de mic atunci când observ femeia ce ii ia locul psihologului,dandu-l afara aproape în suturi din cabinet, însă nu îmi mut privire din fata, eram prea afundata în gandurile mele pentru a face asta.

- Îmi cer mii de scuze. Nu ştiu cum acel barbat a putut sa facă una ca asta.

- Ce vrei sa spui?

- Scumpo. Barbatul acela nu era un psiholog, era doar un batranel cu o diploma falsă.

- Asa ceva nu se poate.

   Neg, sunt în stare de negare, nu am mai fost asa de la moartea tatalui meu. 

- Iti promit, bărbatul acela va ajunge la închisoare.

- Şi cu ce m-ar incalzi pe mine asta, hă?!

- Asta e tot ce pot face, dacă as fi aflat mai înainte s-ar fi luat măsuri.

La naiba cu ea,şi cu măsurile ei.

- Cum dracului poţi fi atat de calma? Bărbatul ăla îmi ştie toate secretele, micile mele intimitati şi la naiba cu el şi cu tine şi cu toţi.Barbatul ăla mi-a citit jurnalul.Cum poti fi atât de calma?

Ma ridic rapid, scaunul căzând şi lovind cu putere podeaua stralucitoare. Lacrimi îmi invadeaza obrajii, iar ochii incep sa ma usture puternic. Plec de acolo, încercand sa îmi inabus suspinele în esarfa de culoarea sangelui. Parcul era gol, eram obişnuita cu asta, eram obişnuită sa fiu singură, sa nu ştiu cum e sa fi iubit, stiam cum e sa fi tradat de persoanele pe care le iubesti cel mai mult, stiam cum e sa îţi pierzi tatăl şi asta durea, era singurul lucru care încă ma afectează. Am păşit lent spre locul unde doi ursuleti sculptati în piatra îşi faceau treaba. Stiam ursuletii ăştia încă de la vârstă de un an, veneam tot timpul aici cu tata. Ma suia la el în braţe apoi ma urca pe ursuletii care erau de trei ori mai mari decat mine pe atunci. Acum tot ce am de la el sunt nişte bani şi poze. Amintiri si acesti doi ursuleti care sunt înconjurati de alte noi leagane şi topogane.

Am inceput sa plang, scriam si plangeam. Nu mai suport. Totul e mult prea greu, ma depaseste total.Nici nu imi mai simt inima, nici nu mai stiu daca sangele imi mai circula in corp.Totul e atat de dat naibii, toata viata mea. Tot destinul meu. Poate ca toata faza asta cu viata nu e pentru mine, poate ca ar trebui sa ma duc la tata si sa il vad, desi nu as ajunge in acelasi loc. Sunt o pacatoasa. Stiu asta insa nu regret nimic din tot ce am facut. Nu o voi face niciodata.