În Brațele Pericolului

Capitolul 10

După ce Xander m-a lăsat în fața blocului, mi-am petrecut restul dimineții dormind și încercând să-mi încarc bateriile pentru ziua grea ce va urma. După ce m-am trezit câteva ore mai târziu, aproape de prânz, am făcut un duș și am stat în bucătărie servind cafeaua și contemplând la întregul weekend tumultos pe care l-am avut.

Am plecat la Chicago cu gândul să mă detașez de Xander și problemele lui, am dat peste alte probleme, de data aceasta nu ale mele dar în care din nou, m-am implicat emoțional, și pe care am încercat să le rezolv, iar apoi m-am întors în grabă acasă, cu Xander, omul de care am fugit în primul rând. Eu chiar cred că Dumnezeu se distrează copios, acolo sus, urmărindu-mi viața.

Oftez adânc și îmi iau telefonul în mână, pregătită să înfrunt realitatea și o sun pe Sandy, nepoata bunicii Lia.

— Hei, Sandy, sunt eu Skyler, spun în momentul când ea răspunde, înghițindu-mi lacrimile, deoarece realitatea acestui apel mă lovește cumplit.

— Skyler, hei, am așteptat apelul tău, îmi spune și îi pot simți tristețea din glas.

Bunica Lia era foarte apropiată de nepoții ei și ținea o strânsă legătură cu familia, iar asta se simțea în căldura cu care mă trata, deoarece întotdeauna îmi spunea că sunt ca și nepoata ei, iar eu de fiecare dată zâmbeam trist deoarece mi-aș fi dorit enorm să am o bunică ca ea, căreia să-i pese de mine, să mă iubească necondiționat, însă nu am avut, mama mamei murind când eu aveam doi ani, iar pe mama tatei nu am cunoscut-o niciodată.

— Îmi pare rău că nu am sunat mai devreme, dar tocmai ce m-am întors din Chicago, iar vestea am aflat-o abia aseară, îi spun, cu sinceritate. Ce s-a întâmplat,Sandy?Cum a...? o întreb, încercând să-mi stăpânesc lacrimile, neputând să pronunț cuvântul ăla nenorocit.

— Oh, Skyler, scumpo, îmi răspunde, pe un ton de mamă, milos și cald. Ea avea niște probleme grave la inimă pe care a reușit să le țină sub control mult timp, dar vârsta înaintată i-a venit de hac. A făcut un atac de cord în timp ce se uita la Burlacul, vineri seară, deci putem găsi puțină consolare în faptul că a murit fericită, spune, râzând scurt, însă puteam simți cum îi tremură vocea.

Sandy are 30 de ani și este o femeie împlinită, cu un soț care lucrează la o agenție imobiliară și un băiețel de numai doi ani, ce din câte spunea de fiecare dată când venea la cafenea, îi umple viața de fericire.

— Nu am știut că are probleme de sănătate, răspund, șoptind, uitându-mă în gol.

— Oh, dragă, știi cum era bunica, niciodată nu îi plăcea să se plângă, îmi spune, iar eu îi dau dreptate, bunica Lia era o persoană puternică care dădea putere altora. Înmornântarea va avea loc mâine la ora 12, te aștept.

— O să fiu acolo, Sandy, mulțumesc mult, și condoleanțe, îi spun și îmi șterg lacrimile ce se pare că și-au făcut apariția pe obrajii mei, încercând să-mi revin.

Viața merge mai departe, draga mea. Este decizia ta dacă vrei să mergi cu ea, sau să stai pe loc.

Este ceea ce îmi spunea bunica Lia de fiecare dată când mă plângeam la cât de nenorocită a fost viața cu mine, și poate că este timpul să-i urmez sfatul.

Îmi iau la revedere de la Sandy și îmi arunc telefonul pe blatul de la bucătărie, oftând adânc.

**

Următoarea zi este plină de suspine. Primul suspin îmi trece printre buze în momentul în care mă privesc în oglinda dulapului, din cap până în picioare. M-am îmbrăcat într-o rochie neagră, mulată, ce îmi vine până deasupra genunchilor, mi-am prins părul pe jumătate blond într-un coc strâns, lăsându-mi câteva fire răzlețe să-mi înconjoare tâmplele și mi-am dat cu un strat gros de rimel peste gene, făcându-mi ochii să iasă în evidență.