În Brațele Pericolului

Capitolul 22

Am adormit foarte greu.

Cu un ochi la Trevor, ce devenea din ce în ce mai palid pe podeaua apartamentului său, iar cu celălalt la telefon, așteptând un semn de la Xander. Până la urmă, epuizarea a învins și am adormit în jurul orei 4 dimineața, pe scaun lângă Trevor, ce continua să se zvârcolească, fiind într-o continuă stare de neliniște.

Am reușit să dorm doar patru ore și 15 minute. Este ora 8:16 dimineața, iar eu sunt trezită de un geamăt puternic, însoțit de un glas slab ce mă strigă pe nume.

— Skyler, trezește-te.

Deschid ochii și mă uit spre podea, unde îl văd pe Trevor, privindu-mă speriat, foarte transpirat și palid, părul lipindu-se de fruntea lui, înfățișând întruchiparea unui copil speriat, ce-mi face inima să mi se frângă.

Mă ridic de pe scaun, icnind de durere musculară din cauza poziției în care am dormit, dar abținându-mă să nu mă plâng, dându-mi seama că Trevor este într-o stare mult mai rea decât mine.

— Hei, m-am trezit, este ok, ești acasă, Trevor, ești în siguranță acum, îi spun, așezându-mă lângă el și punându-i mâna pe frunte, observând că are temperatura destul de ridicată. Trevor, arzi, ar trebui să sun la urgențe!

Continui să-i spun și grăbită, mă ridic, să-mi iau telefonul, însă el mă oprește, prinzându-mi încheietura mâinii în palma lui, dar strânsoarea fiind foarte slabă, putând cu ușurință să mă desprind de el, însă nu o fac și îl privesc atentă.

— Nu vrei să implici autoritățile în asta, crede-mă, îmi spune, iar eu continui să-l privesc acum confuză.

— Ce vrei să spui?

— M-au drogat, Skyler, destul de mult, iar acum sunt în sevraj, dar o să-mi revin în câteva zile complet, corpul meu face față, îmi răspunde cu o lejeritate ce mă înspăimântă și mă pune pe gânduri.

— De ce spui că, corpul tău poate face față? Îl întreb, fiindu-mi frică de răspuns, dar deja intuindu-l.

— Toți cei care vindeau pentru Panella droguri, mai consumau și ei însuși, unii ocazional, alții deveneau de-a dreptul dependenți ei însăși, îmi răspunde, iar eu îmi pierd orice replică, aruncând încă o privire în lumea lui Panella și cât de întunecată poate fi.

— Tu, dintre care erai? Îl întreb, șoptind.

— Doar ocazional, nu atât de mult cât să creeze dependență, dar destul pentru corpul meu să devină o senzație familiară, îmi răspunde, iar când îmi prinde privirea consternată, vrea să mai spună ceva, dar dintr-o dată își duce mâna la gură, semn că îi vine să vomite.

Mă ridic rapid și merg la baie de unde iau primul lighean pe care îl văd și i-l aduc, la fel de rapid, întorcându-mă, în momentul în care el începe să vomite. Simțind cum mi se întoarce stomacul pe dos, mă retrag în baie și închid ușa, dând drumul la apa de la robinet să astup sunetele.

În acest timp mă privesc în oglindă.

Sunt la fel de palidă și am niște cearcăne uriașe sub ochii, semne ale oboselii, dar sunt surprinsă când în privirea mea nu văd înfrângere. Văd îndârjire și speranță, ambiție și putere și cel mai important iubire. Ultimele douăzeci și patru de ore au fost ca și un vis frumos ce ușor s-a transformat într-un coșmar, dar nu spune nimeni că nu-i pot schimba traiectoria singură și să-l duc din nou spre cel mai frumos vis al vieții mele.

Xander se va întoarce la mine și deși singurătatea mă macină acum pe dinăuntru, nu mă voi mai simți așa pentru mult timp, pentru că se va întoarce. Simt asta.