În Brațele Pericolului

Capitolul 4

— Trebuie să vorbim.

— Skyler? Vocea lui groasă îmi răspunde nedumerită, făcându-mă să-mi închid ochii pentru o secundă.

Chiar îmi e dor de el.

După ce bunica Lia mi-a dat numărul lui Xander, m-am închis într-unul dintre birourile de la cafenea, holbându-mă la ecranul telefonului, întrebându-mă dacă fac ceea ce trebuie. Dar stând aici, ascultându-i respirația în telefon, realizez că poate am greșit. Doar prin auzul vocii lui, îmi dau seama cât de mult mă afectează, făcându-mă printr-un singur sunet să mă las purtată de val, ceea ce mă sperie.

Mă sperie gândul că mă va face să-mi dau jos scutul ce l-am construit în jurul inimii mele de-a lungul acestor ani și mă va face să mă las purtată direct în brațele lui, în brațele pericolului, lucru pe care l-am evitat încă de când a venit aici.

— Da, sunt eu, îi spun după câteva secunde, așteptându-i reacția.

— Ce se întâmplă? Ți-e dor de mine deja? Mă întreabă și îmi pot imagina rânjetul ce îl poartă acum, acel rânjet a la Xander ce pe cât de sexy este pe atât de mult mă enervează, făcându-mă să-mi dau ochii peste cap.

— Trebuie să vorbim Xander, chiar am ceva important să-ți spun, îi spun, evitând să-i răspund la întrebare pentru că da, chiar îmi este dor de el, dar nu-i voi spune lui asta niciodată, nu acum.

— Bine, atunci, hai, ne întâlnim la mine acasă, îmi spune pe un ton lejer, accentuând cuvântul acasă, ceea ce mă face să mă opresc din respirat pentru câteva secunde.

La el acasă.

Locul pe care și eu l-am numit acasă pentru o scurtă perioadă de timp, locul în care am trăit alături de el, în care mi-am găsit siguranța, în care i-am spus că îl iubesc, dar și locul în care am plâns și mi-am vărsat amarul sufletului blestemând ziua în care l-am cunoscut, blestemându-l pe el, pentru că m-a făcut să mă îndrăgostesc și apoi m-a abandonat, fără ca, măcar, să încerce să lupte pentru mine, pentru noi.

Acel loc în care am trăit unele dintre cele mai importante amintiri din viața mea și pe care m-am chinuit foarte mult să le îngrop adânc, singura soluție prin care am putut să depășesc acea durere.

Nu mă pot întoarce acolo.

— Ce-ar fi să ne întâlnim mâine la cafenea? Îl întreb, dregându-mi vocea, sperând că va spune da și mă va scuti de emoțiile prin care voi trece dacă voi păși din nou în acel loc.

— De ce? Îți este prea frică să vii aici? Frică de ceea ce vei simții? Continuă să mă întrebe, testându-mi reacția prin tonul vocii lui ce parcă devenise din ce în ce mai răgușită, făcându-mă să cred că, gândul ca eu să fiu din nou alături de el, în acel loc, îl afectează la fel de mult.

— Nu îmi este frică, îi răspund, încercând să par cât se poate de convingătoare, doar cred că ar fi mai bine să vii tu aici, îi spun, încercând din nou.

— Nu voi veni la tine, Skyler, dacă ceea ce vrei să-mi spui este cu adevărat important, atunci vino tu la mine, este tot ceea ce îmi mai spune, închizându-mi practic telefonul în nas, știind că acest lucru mă va face să cedez.

Fir-ar să fie.

**

Unele lucruri nu se schimbă niciodată.

Sunt pe marginea drumului, în fața porții casei lui Xander, uitându-mă la clădirea cea albă ce ascunde înăuntrul ei cele mai prețioase amintiri ale mele. Pașii mei s-au oprit în loc și parcă nu vor să mai înainteze, lăsându-mă acolo să mă holbez la locul căruia odată îi spuneam acasă.