În Brațele Pericolului

Capitolul 19

Nu este ciudat cum un om pe care nu l-ai cunoscut niciodată poate avea atâta putere asupra vieții tale? Pentru mine da. Întotdeauna când am fost nevoită să-i țin piept unei persoane, am știut cine este, făcea parte din viața mea și puteam să mă lupt cu ea, dar acum sunt pierdută.

Mă simt complet debusolată în timp ce Xander îi arată mesajul domnului Davis iar privirea acestuia se întunecă.

— Poate acesta este semnul de care ai nevoie pentru a pune în aplicare planul. Cred că este timpul, îi spune domnul Davis, iar eu încremenesc.

Vreau să mă opun, să spun că nu se poate, că este prea devreme, dar prefer să tac. Nu e ca și cum mă vor asculta, iar faptul că este amenințat cu viața lui Trevor, nu-l va face pe Xander să dea înapoi.

Xander încuviințează și se uită la mine, căutându-mi privirea, dar eu prefer să nu i-o întorc, deoarece simt că atunci când îi voi întâlni ochii aceia negri ce mi-au bântuit visele atâția ani, voi începe să plâng și nu vreau să o fac aici. Nu în fața lor.

Sunt oare egoistă? Pun preț prea mult pe fericirea mea și uit să mai privesc și la cea a celor din jur? Aș fi în stare să-i întorc spatele lui Trevor pentru a-l păstra pe Xander lângă mine? Nu-mi vin răspunsurile imediat, iar asta mă înspăimântă. Poate nu sunt o persoană bună până la urmă.

— Skyler?

Aud vocea lui Xander în fundal și ies din transa în care mă afundasem, privind spre el nedumerită. Se ridicase și era aproape de ușă, ceea ce probabil însemna că trebuie să plecăm. Mă ridic și eu și îl urmez, luându-mi la revedere de la domnul Davis și ieșind din biroul său, urmându-l pe Xander pe hol spre ieșirea din clădire.

Când ajungem în dreptul mașinii, el se întoarce spre mine și mă privește cu îngrijorare.

— Ești bine? Mă întreabă, iar eu încuviințez din cap, înghițindu-mi milioanele de răspunsuri prin care aș putea să-i spun că nu, chiar nu sunt bine.

Ne urcăm în mașină și plecăm spre casă. Amuzant cum spun casă, de parcă ar fi a mea, când de fapt, este a lui Trevor, omul ce mi-a oferit protecție și pe care aș fi în stare să-l las să moară pentru fericirea mea.

Doamne, sunt o nenoricită.

Nu vreau să fiu o nenorocită, vreau să fiu cea cu care Xander poate să lupte alături, nu împotrivă. Vreau să fiu și eu mâna lui dreaptă, să-l ajut, să-l susțin și să suport orice pentru a-l ajuta să câștige acest război, oricât de periculos ar fi adversarul.

Nu spunem nimic tot drumul, eu fiind pierdută în gânduri, iar el fiind prea ocupat aruncându-mi priviri pline de îngrijorare, dar neavând intenția să mă întrebe nimic. Probabil fiindu-i frică de cum aș putea să reacționez, iar asta mă face să vreau din ce în ce mai mult să-i dovedesc că se poate baza pe mine.

În momentul în care ajungem acasă și intrăm pe ușa de la apartamentul lui Trevor, spun ceea ce ar fi trebuit să spun de la început.

— Vreau să te ajut.

El se întoarce spre mine după ce își lasă cheile pe măsuța de cafea din sufragerie. Mă privește ușor nedumerit, așa că încerc să îi explic ceea ce vreau cu adevărat.

— Vreau să te ajut să-l învingi pe Panella, vreau să te ajut să-l salvezi pe Trevor și vreau să fiu lângă tine la fiecare pas, spun totul într-o răsuflare și îl privesc, așteptând un răspuns.

El își închide ochii pentru o secundă, iar când îi deschide văd din nou acea emoție pe care nu am putut s-o deslușesc mai devreme, sclipindu-i în ochi, făcându-mă să mă întreb oare ce simte când mă privește așa. Se apropie de mine și îmi prinde capul între palmele sale, mângâindu-mi obrazul și analizându-mi chipul, privirea rămânându-i asupra buzelor mele.