În Brațele Pericolului

Capitolul 9

Urmându-l pe Xander și încercând să țin pasul cu pașii lui uriași, nu pot să nu-mi trec privirea peste corpul lui și să nu observ cât de bine arată îmbrăcat într-o pereche de blugi negri și un tricou mulat pe spatele său încordat. Are un fizic ce pare a fi lucrat la sală în cel mai mic detaliu și posedă o aroganță în mișcare ce pare a-i fi parte din personalitate, iar eu oftez când îmi dau seama cât de diferiți suntem. Poate lucrurile între noi nu ar fi mers oricum.

Trag aer adânc în piept în momentul în care ajungem în fața elicopterului și nu pot să nu mă holbez la el, o mie de scenarii trecându-mi prin minte. Este atât de mare și... înfricoșător. Poate ar fi trebuit să-i menționez lui Xander frica mea de înălțime și de... o moarte violentă... cum ar fi prăbușirea cu elicopterul.

— Cum de ai un elicopter? Îl întreb încercând să-mi stăpânesc tremuratul din voce.

— Nu este al meu, doar l-am împrumutat, îmi răspunde sec, mergând foarte aproape de ușa elicopterului, făcând semn cuiva dinăuntrul lui să o deschidă.

— Ai împrumutat un elicopter? De ce? Nu puteai să vii aici cu avionul sau trenul? Un elicopter? Ești sărit de pe fix? Îl întreb exasperată, gesticulând din mâini, simțind că de fapt, eu sunt cea care o ia razna în acest moment.

— Dacă aș fi venit cu trenul aș fi ajuns de dimineață, iar la ora asta nu mai era nicio cursă de avion, îmi răspunde cu aceeași calmitatate, iar în tonul lui pot să observ o urmă de superioritate ce începe să mă calce pe nervi.

Deși, are dreptate. Este deja trecut de miezul nopții și nu mai erau curse valabile până aici, iar cu trenul ar fi durat prea mult.

— Aș fi putut să plec eu de dimineață cu avionul și aș fi ajuns în două ore, chiar nu înțeleg de ce a trebuit să te dai atât peste cap doar ca să-mi demonstrezi cât de capabil ești tu, mă rățoiesc la el, dându-mi ochii peste cap.

El nu îmi răspunde ci doar arată semnul OK în geamul de la elicopter, ușa începând să se deschidă cu un zgomot puternic ce mă face să-mi acopăr urechile cu mâinile. Îmi face semn să urc prima, dar eu refuz, clătinând puternic din cap, lipindu-mi picioarele de asfalt.

— Haide o dată, nu avem mult timp la dispoziție, îmi spune răspicat, putând citi iritarea din vocea lui. Iritare ce mă face să suspin.

Chiar nu vreau să fac asta.

Continui să clatin rapid din cap, dându-mă un pas înapoi, realizând încă o dată în ce situații sunt pusă de câte ori este el în preajma mea.

— Mi-e frică, șoptesc cu glasul tremurând și nu știu dacă sunt cuvintele mele sau felul în care ochii îmi strălucesc cu lacrimi pregătite să curgă șiroaie, dar văd cum întreaga lui postură se relaxează și ochii i se înmoaie.

Se apropie cu pași lenți dar fermi spre mine și mă cuprinde de talie, lipindu-mă de corpul lui, moment în care mi se taie respirația. Cu o mână îmi ridică bărbia făcându-mă să îl privesc direct în ochi, cu cealaltă ținându-mă strâns de mijloc.

—Nu ai pentru ce să fii speriată. Sunt și eu aici.

Cuvintele lui și sinceritatea ce i se oglindește în privire mă fac să expir ușurată, lăsându-mi corpul să se relaxeze în îmbrățișarea lui. Cum poate un bărbat să-mi stârnească atâtea emoții contradictorii în același timp? Să mă facă să vreau să-i sparg capul cu o cărămidă, dar în același timp să visez la căldura lui? Căldură ce nu am reușit niciodată să o simt cu adevărat. Îmi cobor privirea fugitiv spre buzele lui și mă gândesc la cât de puține ori am avut ocazia să le gust din cauza acestei vieți ce nu a încetat niciodată să fie crudă cu mine.