Academia Whitemoon

Capitolul 27: Solstițiul Soarelui Verde

   „Și să nu-mi spuneți mie că nu v-am avertizat!” pășește, voioasă, șatena pe docurile îngrijite, era îmbrăcată într-o rochie înflorată vaporoasă, numai bună pentru temperaturile de afară.

   „Data viitoare ce ar fi să nu mai prezică nimeni vremea.” răspunde iritată Farren, care purta o geacă destul de groasă și niște pantaloni de trening gri.

   Dar nici ținuta mea nu era departe de a ei, întrucât credeam că vremea în Regatul Soarelui va fi mai... furtunoasă, din moment ce era doar martie. Dar nu am fost avertizată că mergem în regatul unde iarna plouă, de cele mai multe ori, nu ninge cu stive de zăpadă ca în cealaltă parte a ținutului.

   Era un peisaj tropical fără dubii. Apele cristaline ce înconjurau țărmul, nisipurile aurii, și cerul cald al verii mă duceau cu gândul la o vacanță. Parcă ne aflam pe o insulă exotică ca acelea ce apăreau în filmele cu mafioți mexicani.

   Sub lumina soarelui, ce era ridicat nu de mult din apele reci ale Mării Oracolelor, străduțele înguste păreau pavate cu aur, iar casele îți dădeau impresia că erau învelite în foițe subțiri din același metal prețios.

   Suntem preluați de niște trăsuri extravagante, dar parcă desprinse din poveștile de acum un secol, gemulețele îngrădite și mersul domol al cailor ne permit să observăm frumusețea micilor detalii ale regatului. Faptul că stilul clădirilor îți tăia respirația era puțin spus, casele victoriene și stilurile gotice și romanice se îmbinau mai bine decât în operele de artă. Aici vechiul era împletit cu noul într-o poveste de dragoste echilibrată cum rar se poate întâlni. Și te lăsau să privești nesățioasă și visătoare către bolțile prăfuite și vitraliile proaspăt lustruite.

   Dacă credeam că după regatul Lunii nu voi mai putea fi surprinsă de alte locuri, ei bine, m-am înșelat dezamăgitor. Pentru că ajungem la poalele Palatului Regal. Era suit pe o colină verde, și strălucea ca o piatră prețioasă printre pietricelele gri.

   Urcăm pe o construcție ce îmi aduce aminte de Marele Zid Chinezesc, doar că mult mai mic și în cu totul altă lume și cu altă întrebuințare. Cu cât urcam pe atât mai grandioasă părea frumusețea castelului, dar și a clădirilor din jurul său, complexe înalte suflate în raze de soare și praf de stele.

   Din trăsura noastră turcoaz priveam uimite la ceea ce răsărea în fața palatului cât un munte, cu turnuri răzlețite, împodobit cu bucățele din soare și globuri de cristal.

    Coborâm pe pământul învelit de dale sidefate și așteptăm instrucțiunile lui Doris. Observ că în curtea strălucitoare a regatului eram o bună parte a elevilor din primul an al Academiei.

   „Dragi copii. Cu siguranță știți că ne aflăm aici din cauza evenimentului ce va avea loc mâine. Și anume, Solstițiul Soarelui Verde. Așa că după ce veți fi conduși în Conacul Nozore de către madame Dunia, aveți restul zilei să explorați zonele permise ale Palatului Regal.” arată către femeia de vârstă mijlocie din stânga sa, ce purta o bonetă simplă, albă, ce i se potrivea cu ținuta de un alb strălucitor.

    Suntem conduși către clădirea de lângă palatul propriu-zis. Era interesant cum în aceiași curte imensă se aflau și alte clădiri anexate celei principale, tot grandioase și de neimaginat, iar grădinile desprinse din fantezii tropicale înfloreau în fiecare colțișor cu flori multicolore peste care, parcă, căzuse un curcubeu și adormi printre tufele de crini canna și hibiscuși abia îmbobociți.

   Suntem cazate într-o cameră luminată unde nuanțele predominante de roz pastelat îți mângâiau privirea, și puteam jura că paturile erau la fel de moi ca niște nori. Așezate asemănător cu cele de la academie, decidem să ne păstrăm poziția ca în dormitorul din regat. Totul părea primitor și pe gustul oricui îi plăcea pacea și liniștea.