Academia Whitemoon

Capitolul 1: Scrisoarea

And way down we go
Way down we go
Say way down we go.

   Eram purtată de versuri pe alte tărâmuri. De jumătate de oră cântam în fața oglinzii cu peria de păr în mână dreaptă și telefonul, care era conectat la boxa de pe birou, în cealaltă. Probabil bunica mă auzea de jos, dar asta e doar din cauza doamnei Smith de alături care nu suportă muzica, deci nu pot ridica volumul. Eram îmbrăcată încă în pijamalele mele preferate cu Garfield, iar buclele negre îmi cădeau lejere până la talie. Ochii căprui, aș spune banali, dar de fiecare dată când bunica îmi spunea că am ochii mamei simțeam că erau cei mai speciali, aveau mici licăriri aurii, si erau apărați de niște gene lungi negre. Buzele rozalii erau micuțe, dar pline, semnau trandafiri ce se întindeau pe gardul de la intrarea în curte.

   Era o zi de sâmbătă, dar nu una oarecare, nu, era ultima sâmbătă a acestei veri, și afară ploua. Însă asta nu mă oprește să o scot pe Natalie din casă, fata asta e prea cuminte, nu că eu aș fi rea, dar ea, ea e la cu totul alt nivel. E prietena mea de când eram la grădiniță, pe vremea când era cu adevărat ușor să-ți faci prieteni. Îmi aduc aminte că în prima zi în care ea a venit la grădiniță am vorbit despre unicorni, amândouă îi preferam pe cei roz, iar de atunci am fost nedespărțite. Amuzant, nu? Chiar și acum facem glume despre unicorni roz magici care ne-au adus împreună.

   Natalie mi-a fost mereu alături, nu cred că mi-aș putea imagina viața fără ea, sau fără bunica, ele sunt cele mai importante persoane din întreaga mea lume. Persoanele care întotdeauna erau acolo pentru mine, care m-au sprijinit și încurajat chiar dacă făceam și alegeri ciudate sau greșite.

   Și că veni vorba de bunica, tocmai deschide ușa dormitorului și mă privește puțin dezamăgită, cred că "Way down we go" nu e melodia ei preferată.

   „Ai primit o scrisoare, vino să o deschizi jos, am pregătit niște ceai." , spune și mă fixează cu o privire ciudată, o privire pe care nu o recunoșteam, nu înțelegeam dacă era bucuroasă sau tristă, și asta mă panica puțin.

   „Umm...vin imediat.", spun fâstâcindu-mă. „Cine mai trimite scrisori când există mail?" am îngânat ca pentru mine.

   „Te-am auzit domnișoară!" strigă bunica coborând scările, nimic nu-i scapă femeii ăsteia.

   Opresc boxa și las pieptenul pe pat, apoi mă îndrept spre sufragerie unde ne servim ceaiul de obicei, e un sentiment plăcut când povestești întâmplările de peste zi la un ceai. Însă tot ceai serveam și atunci când luam vreo notă proastă sau intram în bucluc. Iar acum primisem o scrisoare. O scrisoare. Asta cu siguranță nu era de bine. De data asta ce aș fi putut face atât de rău încât să primesc o scrisoare. Cu gândurile în toate părțile îmi iau inima in dinți și pornesc spre sufragerie, coboram treptele atât de încet încât aveam impresia că nici măcar nu le atingeam, nici un zgomot.

   Mă așez confortabil pe canapea, deja zărisem plicul pe măsuța de sticlă alăturată. Îl iau în mână, era o hârtie gălbuie extrem de fina, nu cred că mai văzusem o astfel de hârtie până acum, iar atenția mi-a fost atrasă de sigiliul de ceară cu care era securizată scrisoarea, de un argintiu sclipitor în forma unei semiluni. Întorc scrisoarea, pe spatele acesteia era un scris caligrafiat în cerneală neagră:

pentru domnișoara Ayline Hitewoon,
str. Trandafirilor, nr. 17, Sun Side
-A.W.

   Într-adevăr scrisoarea era pentru mine, dar de la ce venea prescurtarea A.W.? Chiar nu înțeleg ce se întâmplă.

   „Deschide-o, ce mai aștepți?" mă îndeamnă bunica care intră pe ușa de la bucătărie cu două cești de ceai.

   Se așează lângă mine. Privesc scrisoarea încă o dată înainte să o deschid, apoi trag ușor de sigiliul pe care chiar nu voiam să-l distrug. Scot încet, foarte încet hârtia dinăuntrul plicului, care era făcută din același material extrem de fin. Din nou scrisul acela caligrafiat, prea îngrijit pentru a fi scris de un om, după părerea mea.