Academia Whitemoon

Capitolul 4: Unde e luna?

Prima noapte la Academie a fost plăcută până la partea în care chiar a trebuit să încerc să adorm. După o groază de povești despre regat și regină, dar și alte câteva bârfe nevinovate despre prinț și prietenii lui, am încercat să pun geană pe geană, dar somnul pur și simplu nu voia să mă ia. Mă simțeam cuprinsă de o forță ciudată care nu mă lăsa să mă cufund în lumea minunată a viselor. Cass și Farren adormiseră de mult, știu deoarece sforăitul lui Farren se răspundea prin aerul rece al încăperii. Cred că am căzuta pradă emoțiilor care au pus stăpânire pe mine și nu mă lasă să dorm, așa că mă ridic încetișor din pat în așa fel încât să nu le trezesc pe fete și merg pe balcon. Cerul era mai frumos ca niciodată, stele dansau în întunericul ce se lăsase peste Regatul Lunii, palatul era împânzit însă de lumină, puteam zării gărzile regale la fiecare colț apărând fortăreața chiar dacă își puteau riscă viața în cazul în care ceva avea să meargă prost sau dacă negura timpului voia să mai ia o victimă. Însă totuși ceva era ciudat, ceva lipsea, mă pierd cu privirea printre stele ca abia apoi să realizez că luna nu era nicăieri pe cerul nopții. De ce mă întrebam, luna era la fel ca un vechi prieten pentru mine, îmi aducea aminte de locurile în care am crescut, de persoanele pe care le iubesc, dar și de părinții mei pe care nu i-am cunoscut niciodată. Eram copleșită, iar emoțiile s-au transformat în lacrimi fără voința mea, și nu le puteam controla. Brusc nu mă simțeam la locul meu, parcă o parte din mine a fost ruptă și ascunsă în cea mai întunecată temniță a palatului, de parcă luna era cea care îmi dădea speranță, fapt ce nu mă miră pentru că mereu mă simțeam bine după ce o priveam dar acum e doar un cer plin e stele reci. Rece. Abia acum realizez cât de frig era afară. Se aude un zgomot care mă face să tresar speriată. Privesc spre ușa din sticlă a balconului în care acum stătea Cass, care s-a promovarea vederea lacrimilor ce mi se prelingeau pe obraji. Se apropie și mă cuprinde în brațele ei mici și îmi mângâie părul.

„Ce s-a întâmplat?" mă întreabă într-o șoaptă.

„Cred că emoțiile și... și... luna" spun printre suspine arătând spre cer, nu era cea mai mare tragedie, dar noaptea a făcut să mă afecteze mai mult acum.

„Ce e cu luna, Ayli?" mă întreabă pe un ton panicat.

„Unde e luna?" răspund, în schimb, șoptind și privind cerul lipsită de speranță.

„Ayli, luna poate fi ridicată pe cer doar ce cei din familia regală... doar de cei cu asta în sânge" spune aruncând priviri la cerul scânteietor.

„D-dar... cum?" eram bulversată.

„Doar de asta elementul lor e luna." spune după ce se așează jos lângă peretele de sticlă.

„Nu am văzut luna niciodată..." se aude o voce din spate, care îi aparținea lui Farren, care s-a așezat lângă Cass.

Mă duc lângă ele, ascultam liniștea împreună și priveam stelele. Până ce suspinele au început să înceteze.

„Îmi pare rău că v-am trezit..." spun după vreo câteva minute.

„E în regulă Ayli" răspunde Cass făcând o scurtă pauză, după care mă întreabă „De ce e așa importantă luna pentru tine?"

Pentru o secundă am privit-o, lacrimile încercând să-mi năpădească ochii din nou. Dar îmi fac curaj și răspund, dar neștiind cu exactitate ce ar trebui să-i spun.

„E vorba de părinții mei, mai mult..." fac o pauză și o privesc din nou, era tăcută însă nu mă privea, iar Farren asculta cu fața spre cer și ochii închiși. „Eu am fost crescută de bunica, ei au murit într-un accident de mașină din care eu am scăpat miraculos, aveam doar câteva luni. Nici măcar nu-mi pot aminti cum arată." am tăcut înăbușind lacrimile.