Academia Whitemoon

Capitolul 32: Nu pentru totdeuna

 
   „Nu pot să cred că e moartă!” spune Cassandra încă tremurând după o noapte grea, în care abia adormise după ce auzi clopotele Bisericii Suspendate și știu că e semn rău.

   „E imposibil ca ea să fi făcut așa ceva. Nu de una singură.” Farren părea pierdută în gânduri cât șatena de lângă ea era bulversată.

   „Cu siguranță s-a întâmplat ceva. Și mi-e teamă că e din cauza mea.” îmi găsesc curajul să vorbesc în cele din urmă, cele două tresar când îmi aud vocea de parcă uitaseră că ne aflăm în aceeași încăpere.

   „Când am spus că și pereții au urechi nu mă înșelam.” blondina înghite în gol când mă privește.

   Cred că la toate ne era teamă că în momentul de față puteam fi descoperite cu ușurință.

   „Cu atât mai mult gărzile de care dai la fiecare colț.”

   „Au spus că întăresc paza pentru siguranța noastră, dar nu mă gândeam la cel puțin patru gărzi pe un etaj.” își dă ochii peste cap blondina vorbind în șoaptă pentru ca nu care cumva să fim auzite.

    De vreo săptămână vorbim în șoapte pentru a nu fi ascultate de urechile nepotrivite a vreunui gardian care defilează pe etaj ca pe covorul roșu. Misiunea noastră de a ne da seama unde se află ametistul devenind și mai grea ca înainte. Albert încearcă și el să ne ajute, a început să cutreiere palatul regal în căutarea unei idei care să ne ajute și încă nu ne-am dat seama de nimic.

   Dar cel mai teribil eveniment s-a întâmplat in dimineața aceasta când am fost trezite de o alarmă stridentă și am fugit cât de repede am putut jos, unde spre îndrumarea zânelor am ajuns în sala de conferințe. Nu știam nimic din câte se întâmplaseră cu o seară în urmă. Ne ocupăm locurile și așteptăm.

    Abia după ce ne-am strâns cu toți și sala părea plină de copii în pijamale înveliți în pături și abia treziți din somn, majoritatea, o ușă se deschide. Îmi aduc aminte că pe acolo intrase regina la începutul anului și inima îmi stă în loc.

   Pe ușă iese, în schimb, un bărbat cărunt, undeva la vreo 50 de ani îmbrăcat în niște veșminte ce-i dădeau un aer regal și în același timp învechit. O pelerină parcă țesută cu fire de aur îi atârna în spate, iar cămașa care părea făcută din același material negru, lungă până în pământ era legată la mijloc cu o curea groasă, strălucitoare.

   Se așterne o liniște absolută peste sală, cu toții priveam bărbatul în negru, probabil nerecunoscându-l. Avea un mers sprinten și ajunge repede pe podiumul din mijloc. Acum observ că nu se află nici un profesor în sală și încep să mă panichez.

   Acesta ia în mână microfonul de pe suportul său și începe cu o probă până se asigură că era auzit. Apoi ne dă vestea cutremurătoare.

   „Dragi elevi, vă anunț cu grea inimă că în această dimineață directoarea adjuncta a Academiei, Doris Deepwater, s-a sinucis, motivele ei fiind neștiute până în momentul de față.” vocea îi era gravă și clară, dar fiecare cuvânt parcă mă amețea.

   Liniște, liniște și iar liniște. Îl caut cu privirea pe Al, însă nu îl găsesc nicăieri, poate aflase înaintea noastră toată tărășenia asta. Cred că era distrus.

   Durează încă câteva secunde până să izbucnească suspinele sau fețele uimite să rămână blocate. Nu cred că era ușor de realizat pentru nimeni ceea ce tocmai se întâmplase, ceea ce auzisem. Iar apoi bărbatul destul de micuț de statură își reia discursul dregându-și vocea pentru a ne atrage atenția.