În familie

Capitolul XIII

Ziua a șaptespezecea

     - Idiotule! Tună vocea din celălalt capăt al receptorului. Cum ai putut fi atât de incapabil?! Aveai un lucru de făcut. Unul extrem de simplu. Și tu...
     Un pufăit nervos răzbătu prin difuzor, trimițându-i un fior rece de-a lungul șirei spinării. Mereu urâse tonul ăsta poruncitor și atotștiutor, pe care îl aborda. Cumva, el ajungea să pară întotdeauna veriga slabă a familiei.
     - Mi-a scăpat, bine?! izbucni, încercând, măcar o dată în viață, să pară puternic. Eșuă într-un mod penibil. Ca să știi, am avut două lucruri de făcut. Dintre care, unul extrem de complicat.
     Se gândi la cât îi fusese de greu să falsifice testamentul soților Houghton, astfel încât toți banii să meargă către Belle Houghton. Sau, în fine, presupusa Belle Houghton, ce era încolțită acum în New York. Să meargă către ea, dar, totuși, să nu ajungă la ea.
     Semnături falsificate, povești ce trebuiau bine gândite și puse la punct. Și multe drumuri, calculate astfel încât să prindă schimburi diferite ale oficiului asiguratorului și ale băncii.
     - Ridici tonul la mine?! Frustrarea sbură peste toți cei 2000 de km ce-i despărțeau. Tu... Tu nu poți să te gândești în mai multe locuri o dată, nu? Nu raspunde, i-o tăie. Trebuia să verifici niște nenorocite de poze și acte. Atât! Era atât de greu?!
     - Nu mă așteptam ca acel inspector să ajungă atât de repede aici.
     - De asta, eu am avut grijă să fac toată partea ce ține de gândire, din acest plan. Tu trebuia doar să faci cum ți-am zis eu. ATÂT!
     - Am fă...
     - Să nu te aud! Ești un incapabil! Mereu ai fost. Mila a fost singura ce m-a făcut să accept să iei parte la asta. Pentru că nici să faci bani ca să te întreții nu ești în stare. Patetic!
     Își aplecă privirea în podeau uzată a apartamentului în care locuia. Era ceva modest, cu o bucătărie, o baie și o cameră ce servea atât ca dormitor, cât și ca living. Și, ce-i drept, arăta deplorabil.
     Rafturile aproape că pocneau sub greutatea celor treisprezece cărți. Dulapul, în care își ținea hainele, mai rămânea întreg doar pentru că se proptea în peretele de langă. Patul în care dormea, era de fapt o canapea pe care nu o putea nici măcar întinde, pentru că s-ar fi făcut bucăți. Iar pe post de măsuță de cafea, folosea noptiera.
     Bucătăria arăta și mai rău. Chiuvetă îngălbenită de timp și vărgată în straturi de diverse culori, de mizerie. Aragaz ruginit, cândva alb, acum pătat în toate nuanțele de maro, căruia îi mai funcționa un singur ochi. Un dulăpior, căruia îi lipsea o ușă, în timp ce, cea de-a doua, nu se mai închidea bine. Singurele vase pe care le avea – o farfurie, 2 furculițe, un cuțit și două pahare – zăceau nespălate în chiuvetă.
     La baie nici nu voia să se gândească. Cuvântul infecție exprima toată imaginea.
     Toți cei 25 de metri pătrați ai apartamentului erau plini de mucegai. Nu că încercase vreodată să îl curețe. Stătea de 2 ani aici și, totuși, nu pusese o dată mâna pe vreo soluție de curațare, în afară de săpunul din baie. Până și vasele le spăla numai cu apă.
     Dar, în apărarea lui, petrecea optzeci la sută din timp la locul de muncă. Măcar acolo era o echipă de curățenie ce se asigura că totul se află în ordine.
     Cum am ajuns în situația asta, se întrebă, privind în depărtare, dincolo de parc, spre casa familiei Houghton.

     Această nouă zi o întâmpină pe Belle cu o vizită din partea mamei sale.
     Chandall își îmbrățișă fiica cu inima strânsă de durere și remușcări. Nu fusese acolo pentru ea. Se așeză apoi pe scaunul de lângă pat, privind-o, aproape fără să clipească, de parcă voia să-i absoarbă fiecare trăsătură a feței.
     Era sedată. Se vedea în privirea ei. Iar Belle simțea asta în fiecare bucățică a slăbiciunii ființei sale. Când o să se termine, se întrebă pentru a noua oară, în acea zi.
     - Lumina mea...
     Chandall încercă să rupă tăcerea, dar vocea i se pierdu în ropotul de lacrimi ce-i invadă obrajii. De ce nu se simțea impresionată? Ce anume din creierul ei ajunsese imun la reacțiile mamei sale? Și de când?
     Ar fi vrut să o întrebe, ar fi vrut să-i spună să nu se mai consume, dar vocea îi era prinsă într-un glob de sticlă. Rațiunea îi era încarcerată, în timp ce stelele începeau să îi invadeze privirea.
     Clipii de câteva ori, ca pentru a le alunga și a se trezi din starea de transă în care picase, dar toată strădania ei fu fără succes. Identitea i se pierduse și astăzi printre pastilele colorate ce îi fuseseră băgate pe gât.
     Demonul era acolo. Râdea de neputința ei. Îl vedea acum, mai clar ca oricând.
     - Belle, fetița mea... Chandall își recăpătă glasul, după multe încercări eșuate. Iar acum, că îi rostise numele, femeia o fixă cu privirea, părând atât de lucidă, ca și când ar fi putut citi fiecare gând al creierului ei.
     - O să te faci bine. O să mergem acasă în curând, bine?
     - Știu. Dar poate că eu nu vreau asta.
     Belle, cea din adâncuri, se întrebă de unde răsărise această înverșunare de a fi departe de mama ei, pe care o simțea acum. De ce simțea, brusc, nevoia să fie departe de ea? De când?
     Uimirea ei se reflectă și pe chipul lui Chandall, ai cărei ochi mai aveau puțin și îi ieșeau din orbite. Era blocată. Incapabilă să mai spună ceva. Nu știa cum să reacționeze la asta.
     - Știm amândouă ce se întâmplă aici, continuă Belle, cea turbată de o senzație de furie, cum nu mai simțise vreodată. Îl văd, să știi, continuă, atunci când observă nedumerirea din figura femeii din fața ei. Nu îl ascunde! Nu încerca. E prea târziu.
     În același timp, ușa salonului se deschide și o asistentă anunță că era timpul ca doamna Chandall Quinn să plece. Dar femeia era țintuită în scaun de șocul provocat de cuvintele fetei.
     - O auzi? îi șopti Belle, atunci când o văzu că nu se ridica. Buburuza mea râde de tine. Un chicotit ascuțit încărcă încăperea. Un chicotit ce se transformă într-un răs strident și puternic. Nebunesc. Te vedeeem, strigă, în timp ce Chandall fugea speriată către ieșire.