În familie

Capitolul VII

       Ziua a șaptea

     Inspectorul Sam Daegar fusese nevoit sa plece în acea dimineață înapoi spre New York, întrucât soția lui suferise un accident. Un bețiv dăduse cu mașina peste ea, în mijlocul trotuarului. Slava Cerului, nu suferise răni grave - o mână fracturată în urma impactului cu asfaltul, câteva zgârieturi și lovituri ce aveau să-i lase vânătăi. Dar asta nu-l împiedicase pe inspector să se arunce în primul avion.
     În viața lui, în multe dăți, meseria ocupase primul lor când venea vorba despre priorități. Așa trebuia să fie. Cu toate acestea, existau momente când știe prea bine faptul că profesia lui nu trebuia să stea înaintea vieții de familie și se străduia să se sustragă din ghiarele acesteia pentru a le fi alături celor pe care-i iubea și de care era iubit. Și de cele mai multe ori îi reușea. Iar acesta fusese unul dintre acele momente.
     Cu o zi în urmă, avusese întâlnirea cu McGregor, acum primarul temporar al orășelului Santa Maria, și încă era bântuit de gândul că Belle Houghton avusese un copil. Nu știa de ce stăruia atât de mult asupra acelui fapt, nu însemna nimic în acea anchetă, dar ceva îl făcea să țină acel subiect undeva în mintea lui. Instinctele lui erau bune, mereu fuseseră, dar acum era aproape gata să creadă că, în această privință, aveau să se înșele. Dar, din nou, își îndepărtă gândurile de la acel aspect pentru încă câteva minute. Nu conta.
     După acea discuție, așa cum îi promisese, McGregor își trimisese secretare să aducă certificatul de căsătorie al soților Houghton și îi dăduse cheia de la biroul lui Logan Houghton.
Cum se așteptase, și acea încăpere lucea de curățenie. Totul era ordonat. Mult mai ordonat, dacă era posibil așa ceva, decât biroul lui McGregor. Biroul era plasat în mijlocul încăperii, înspre fereastră, pe peretele din dreapta era un dulap mare, încăpător, probabil plin cu acte și lângă el un mic frigider, acum gol, judecând după faptul că era scos din priză și cu siguranță nimănui nu i-ar fi folosit. Pe peretele opus, era plasat un alt dulap, mult mai mic, cu sertare dreptunghiulare și câteva dosare așezate pe el.
     Nu-și făcuse speranțe că avea să găsească ceva folositor acolo, dar, din moment ce i se oferise posibilitatea de a cerceta, nici nu-i trecuse prin minte să refuze. Nu dăduse așa mare importanță dulapurilor. Nu era necesar. Nu ar fi găsit nimic interesant în ele, la cât de impersonal arăta locul.
Biroul, în schimb, arăta folosit. O fotografie înrămată cu Logan și Belle zăcea într-o parte a lui. Fusese făcută într-o zi de vară. Cei doi zâmbeau, îmbrățișați. Surprinzător, dar Logan părea cu mult mai tânăr decât ea în acel cadru. Partea romantică a inspectorului se gândise că poate era din cauza bucuriei pe care ea i-o provoca. Pusese, zâmbind mai mult în sinea lui, fotografia la loc de unde o luase și continuase să-și plimbe privirea peste suprafața biroului, peste suportul de pixuri, bilețelele pentru notițe, calendarul cu fila la iulie, un mic coșuleț, împletit manual din nuiele, plin cu bomboane. Zâmbise din nou, fiind aproape convins că fusese un cadou de la Belle.
     În sertarele biroului găsise un morman de hârtii goale, dosare de carton nefolosite, două agende, dintre care una începută, pe care o și luase – nu se știa niciodată ce poți găsi acolo –, câteva felicitări cu urări de sărbători și o scrisoare, nesemnată, pe care o luase de asemenea, punându-o peste agendă, pe birou, și, în ultimul sertar de jos, o armă. Se încruntase la vederea ei. De ce ar fi ținut un astfel de obiect în birou? O persoană care nu se așteptă la probleme nu ține niciodată pe lângă el așa ceva, ceea ce însemna că Logan considera că ceva primejdios putea să-l pândească pe undeva. Cu toate astea, erau din ce în ce mai multe persoane în ultimii ani care începeau să-și ia arme, doar pentru siguranță, și categoric, nu aveau permise pentru asta.
     Nu se mai gândise la asta pentru un moment. Scosese batista dintr-un buzunar al sacoului și o pungă de plastic dintr-un altul, și băgase cu grijă arma în interior, după care părăsise biroul, convins că nu mai avea nimic altceva de găsit.
     În drumul său spre ieșire, dăduse pe la McGregor pentru a-l anunța că pleca. Îi lăsase cheia și luase certificatul de căsătorie de la el. Dar chiar înainte de a părăsi încăperea, se întorsese pe călcâie și îl întrebase:
     - Domnule McGregor, am omis să vă întreb un lucru. Nu vrusese să pară iritat de faptul că-i scăpase tocmai acea întrebare, așa că se străduise ca vocea să-i pară cât mai profesională. Vi s-a părut vreodată sau v-a mărturisit domnul Houghton că ar fi putut exista cineva care să-i vrea răul lui sau soției lui?
     Nedumerirea de pe chipul bărbatului îi dăduse o parte de răspuns, așa că el continuase:
     - Poate vreo amenințare sau vreo veste ce l-ar fi pus în gardă, printr-un telefon sau... vreo scrisoare. Licărul din ochii primarului îi confirmase cea de-a doua opțiune.
     - Dacă stau să mă gândesc bine cred că l-am văzut la un moment dat pe Logan destul de îngrijorat. De Crăciunul trecut cred, sau în jur de acea dată, mi s-a părut destul de abătut. Am crezut că poate se certase cu Belle, dar el m-a asigurat că nu era nimic de acel gen. Nu mi-a spus ceva concret, dar m-a întrebat dacă i-a mai ajuns ceva prin poștă, cu toate că își ridicase corespondența cu vreo două ore înainte. Când i-am spus că nu, m-a întrebat dacă nu cumva l-a căutat cineva la birou, cât dăduse o fugă acasă. Și, trebuie să vă spun că, și asta mi-a părut ciudat, întrucât nu cred că lipsise mai mult de o oră. Dar nu am dat așa o mare importanță. M-am gândit că poate era legat de ai lui, că poate în sfârșit urma să le dea o șansă și era tensionat de întâlnire.
     Tăcerea inspectorului lăsase o tensiune și mai mare asupra discuției. În mintea lui se învârteau o mulțime de gânduri și era din ce în ce mai curios în legătură cu acea scrisoare. Și mai nerăbdător fusese însă să ajungă la casa soților Houghton, întrucât șeful echipei de cercetare îl sunase să-l anunțe că dăduseră peste ceva.
     - Credeți că moartea lui ar putea avea legătură cu asta?
     - Nu pot să mă pronunț în această privință, domnule McGregor. Am găsit în biroul domnului Houghton o armă. După ce spusese asta, scosese punga din buzunarul sacoului. Poate era doar precaut, dar nu vreau să elimin posibilitatea că poate se simțea amenințat de ceva.
     Chipul bărbatului fusese înmărmurit în timp ce analizase arma cu ochii aproape ieșindu-i din orbite. Inspectorul băgase imediat punga în buzunar, apropiindu-se de el și rugându-se să nu se scurgă de teamă din scaun.
     - Sunteți în regulă?
     - Da, da, murmurase într-un final, când își mai venise în simțiri, fluturând dintr-o mână ca și când starea de dinainte ar fi fost nimic. Îmi cer scuze! Una este să mă gândesc la faptul că Logan era tensionat și se simțea amenințat, și alta este să văd cu adevărat o dovadă care să arate că el chiar ar fi crezut că era în pericol să moară. Este... Este pur și simplu, de necrezut.
     Scuturase încontinuu din cap, ca și când acest lucru îl putea calma, privind în gol în hârtiile de pe birou.
     - Trebuie să înțelegeți, continuase primarul, fixându-și acum privirea asupra inspectorului. Logan era genul de om care știa cum să rezolve orice. Și știa și când să ceară ajutorul. Nu se temea niciodată de asta.
     - Domnule McGregor, nimeni nu este așa perfect. Ceea ce descrieți dumneavoastră este prea de tot. Sunt convins că îl apreciați enorm și că vă era un prieten extrem de drag, dar dacă vreți să mă ajutați să descopăr ceva aici, trebuie să faceți și altceva pe lângă doar a-l ridica pe piedestale asemeni unui zeu.
     Comentariul inspectorului Daegar îl năucise și îl lăsase fără cuvinte pe cel din scaun. Întregul chip îi încremenise și habar nu avusese cum să reacționeze la ceea ce tocmai auzise. Inspectorul Daegar fu convins acum, stând în scaunul avionului, că poate fusese un pic cam dur cu el, dar îl exasperau mereu oamenii care turuiau același lucru dar în mii de alte feluri. Nu era de mirare că McGregor ajunsese în acea funcție. Și, până la urmă, nu fusese chiar așa rău, pentru că în sfârșit îl făcuse să înțeleagă.
     - Cred... Cred că asta fac. Vocea îi sunase aproape ca o șoaptă, iar în priviri începuse să i se citească spaima. Poate faptul că toată lumea de pe aici îl plăcea, nu înseamnă neapărat că toți o făceau sau că toți din trecut o făcuseră. Poate cineva din vechile lui cunoștințe...
     Făcuse o pauză, înspăimântându-se și mai tare, și spusese:
     - Credeți că e posibil să fi fost cineva care poate îi purta pică de mai mult timp?
     Inspectorul surâsese strâmb, fără vreo tentă de ironie sau amuzant. Ci mâhnit. Minunându-se, mai degrabă, de cât de îngustă le era câteodată privirea unora. Dar nu era el în calitate să judece asta.
     - Nu sunt genul care să se avânte în astfel de telenovele, domnule McGregor, dar nu exclud nici o pistă. Da, este și asta posibil. La fel cum este posibil, așa cum v-am spus și cum par unele probe să o indice, să o fi făcut chiar soția lui.
     Primarul își plecase umerii epuizat de toată această poveste, de toate presupunerile, de toate noile idei pe care i le înșiruia cel din fața lui.
     - Ce ziceți dacă este vorba de vreun cunoscut al doamnei Houghton? Posibilitatea aceasta nu v-a trecut prin minte?
     - Nu sunt eu cel plătit să se gândească la astfel de lucruri, domnule inspector, spusese epuizat. După care își ridicase privirea, spunând: Îmi pare rău! Nu am vrut să sune așa, doar că nu știu ce să mai cred.
     - Nu vă deranjați! Spuneți-mi deci, știți ceva despre vreo astfel de persoană? McGregor scutură din cap. Nimeni? Scutură din cap. Nu știți pe absolut nimeni din viața Bellei dinainte de a veni aici? Scutură din cap. Este imposibil! Un om nu poate să-și rupă astfel toate legăturile.
     - Îmi pare rău, domnule inspector! Chiar nu știu. Belle nu vorbea niciodată despre viața ei de dinainte de a ajunge aici. Cel puțin, nu cu mine.
     Imposibil!
     - Nu am auzit pe nimeni în oraș vorbind, bârfind, dacă vreți, despre viața ei de dinainte de a ajunge aici. Știu că la început erau toți curioși în legătură cu ea. Este de la sine înțeles. La cât de micuț este acest oraș, toți se leagă de orice lucru mărunt. Iar Belle a fost mereu împrejmuită de mister. Toți se străduiau mereu să afle ceva din trecutul ei, dar, la fel de des, eșuau, așa că la un moment dat s-au oprit și au acceptat-o oricum.
     Inspectorul Daegar îi întinsese o carte de vizită, rugându-l ca, în caz că mai afla ceva, să-l sune la orice oră. Iar apoi plecase spre casa soților Houghton. Echipa care cercetase casa dăduse peste un seif în spatele bibliotecii din birou. Reușiseră să-l deschidă și îi dăduseră conținutul inspectorului, un teanc de acte. Înainte de a pleca de acolo, inspectorul Daegar decisese să ia și două albume de fotografii pentru Belle. Niciodată nu știai ce se putea declanșa la vederea unor imagini.
     După aceea mersese la notarul din oraș, întrucât trebuise să se intereseze dacă exista vreun testament, iar dacă da, ei bine, avea să ia o copie. Îi pusese și acestuia câteva întrebări, dar nu aflase nimic interesant. În afară de momentul când, cu un an în urmă, cei doi intraseră în biroul lui pentru a face acel act, nu se întâlniseră decât rareori pe la vreo petrecere sau întâmplător prin oraș.
     Mersese și la grădinița la care Belle Houghton lucrase, dar nici acolo nu aflase nimic în afară de ceea ce știa deja. Că era o femeie extraordinară, bună la suflet, pe care toți copii, și nu numai, o adorau. Făcuse o copia după fișa postului ei și caietul de activități, sau cum s-o fi numind, pentru orice eventualitate. De fapt, voia să i-o dea și pe aceea Bellei.
     Ajunsese în camera de hotel epuizat, de parcă ar fi dat ture în lungul și-n latul New York-ului. Nu, nici atunci nu s-ar fi simțit așa. Fusese frustrat. În viața lui nu întâlnise așa ceva. Nimeni nu avea o viață atât de curată, atât de perfectă. Încă aștepta rapoartele cu trecutul celor doi și era convins că în biroul lui din creierii aglomeratului lui oraș de baștină acestea două îl așteptau deja. Sunase atunci să transmită că dorea să-i fie trimise prin mail, dar toate planurile i se dăduseră peste cap atunci când șeful lui îi spusese despre accident. Așa că, la patru ore de la acea conversație, se afla în avion, zburând spre New York.