În familie

Capitolul XII

Ziua a șaisprezecea

     Dimineața o întâmpină cu inspectorul Daegar, pe un scaun, în fața ei. Primul ei vizitator și, din câte înțelesese, singurul până peste o zi. Din spusele medicului, Belle Houghton fusese cu greu stabilizată în urmă căderii nervoase de acum câteva zile, din cabinetul psihologului ei.
     - Domnule inspector, trebuie să mă scoateți de aici. Mă simt de sute de ori mai rău cu toate pastilele cu care mă îndoapă. Îmi fac mai mult rău decât bine. Vă rog! Vorbiți și cu Juliete. O să fie de acord cu asta.
     - Belle, Juliete Bitehole este moartă.
     - Poftim?!
     - Să înțeleg că nu îți amintești nimic din acea zi.
     - Îmi amintesc de procesul de hipnoză, dar apoi parcă mi-aș fi pierdut conștiința. Și m-am trezit aici, prizonieră între acești pereți...
     - Un agent de poliție te-a auzit, de pe coridor, țipând. A intrat să vadă ce se întâmplă. Juliete Bitehole zăcea moartă, înjunghiată, în brațele tale. O zdruncinai ca și când ai fi vrut s-o trezești. Atunci când polițistul a vrut să te îndepărteze de ea, ai început să-l lovești, spunându-i să stea departe, pentru că ai reușit sa scoți demonul, dar trebuie să o protejezi, ca să nu se întoarcă. A fost nevoie să fii adusă aici, trebuie să înțelegi asta.
     - Am omorât-o?
     Inspectorul încuviință din cap, cu părere de rău.
     - Amprentele tale și ale Julietei sunt pe arma crimei. Îmi pare rău! Tăcu pentru câteva secunde, apoi continuă:  Belle, nu cred că ai făcut-o tu. Cred ca este doar o înscenare, ca și cea din hotel. Dar eu sunt singurul care crede asta.
     Își masă tâmplele, exasperat de tot ceea ce se petrecea.
     - Din păcate, asta a fost întâmplarea ce te-a incriminat. Pe filmări, tu ești singura care intră în biroul ei. Și nu, nu este nici un cadru din înregistrare șters.
     Dar Belle nu mai era atentă la el. Concentrarea îi era distrasă de furnicile ce se plimbau agere pe pereți. Râdeau de ea. O păcăliseră din nou să ia pastilele. O păcăleau de fiecare dată. 
     - Belle, dacă ți-ai mai amintit ceva, te rog, să îmi spui acum. Nu știu de ce să mă mai leg...
     În adâncurile întunecate ale minții, lucida Belle strigă după ajutor. Ar fi vrut sa poată vorbi, să-i spună despre atacator si despre amenințarea lui. Dar lichidul toxic o afundă iarăși, reducând-o la tăcere.
     - Demonul este încă liber, inspectore. Va veni la mine. O să vezi... va veni să mă distrugă. Îi place să mă vadă suferind. Râse răsunător, aproape speriindu-l pe cel din fața ei. Mi-a spus, mi-a spus...
     Își aruncă privirea pierdută spre tavan. Se va prăbuși peste ea, dacă îl va enerva pe necurat. Mereu găsește o cale să o distrugă. Vrea să o domine, dar ea i-a ținut piept. Acum, însă, este precum plastilina. Făcuse greșeala să rămână într-un singur loc și, uite că o găsise.
     - Uite, până și fluturele ăla râde de naivitatea mea...
     Inspectorul îi urmării privirea, dar nu văzu nimic. 
     - Nu mă crezi! îl acuză Belle, frustrată. Mă crezi nebună. Dar el te pândește, inspectore. Așteptă numai un moment de slăbiciune, pentru a-ți intra în suflet și a se desfăta din el. Nu fii naiv! Așa am fost și eu. Iar acum, uite-l...
     - Domnule inspector, vizita s-a terminat, rosti o asistentă, prin crăpătura ușii. O să vă rog să plecați acum.
     Belle începu să râdă din nou.
     - Vezi? Până și ei îi e teama să intre. Demonul o sperie. 
     - Ce ți-a spus demonul, Belle? o întrebă inspectorul calm, în timp ce se ridica.
     - Că îi aparțin. Nu mă va lăsa niciodată. Așa cum nu a lăsat pe nimeni să se apropie de mine. Nici măcar pe mama... O să vină, inspectore, țipă femeia, ca să se poată auzi prin ușa ce se închidea. O sa vezi! O să vină să mă viziteze. Sunt condamnată, spuse în șoaptă, fixând perina de pe pat. Sunt condamnată... Încă de la naștere... am crezut că pot scăpa de închisoarea asta, dar... a avut dreptate. Îi aparțin...
     Se prăbuși epuizată pe pat, cuprinsă de o boare de amețeală.
     - Sunt condamnată...
     Țipetele ființelor fără figură, o înconjurau încetul cu încetul. Poate că erau cunoscuți, dar le era teamă să se arate. Teamă de faptul că demonul avea să-i mănânce. S-ar fi ferit de ea, dar nu se puteau oprii din a o bântui.
     - Sunt blestemată...
     Buburuza mică și albă dintre ei părea singura inocentă de acolo. Oare ce căuta ea în tot acest întuneric? Cine o invitase? Părea atât de pură. Dacă demonul o vă mânca și pe ea, se întrebă Belle, în timp ce o lacrimă i se prelinse pe obraz.
     „ Tot ce știi să faci, este să rănești oamenii, Belle!"