În familie

Capitolul II

                       Ziua a patra

     Zilele de după externare fuseseră o adevărată bătălie pentru memoria Bellei. Vizitase mormântul tatălui ei, defilase prin cameră în lung și-n lat, analizând fiecare lucrușor din fiecare dulap, privise albumele de familie și chiar și câteva CD-uri cu dansurile ei de la diverse competiții. Chandall o dusese în cafeneaua ei preferată de când fusese în liceu, iar Jean o scosese la o plimbare prin Mall-ul din inima Midtown-ului. Ce-i drept, fusese o plimbare plictisitoare în care cele două își vorbiseră numai dacă era absolut necesar să-și dea cu părerea despre o piesă vestimentară.
     Acum stătea pe canapeaua din living, cu cana de ceai goală în mână și îmbracată într-o rochiță până peste genunchi, neagră, pe care o găsise în dulapul din camera sa. Își prinsese părul într-un coc strâns și aștepta ca mama ei să vină și să-i spună să meargă la cimitir. Venise ziua în care soțul ei era condus spre ceruri, religios. Gândul acesta îi suna atât de sinistru în minte. Încă nu se obișnuise cu ideea că fusese căsătorită și nici nu credea că o va face curând.
     - Haide, draga mea, rosti mama ei, atunci când îi ajunse în față. Îmbrăcată într-un compleu cu fustă și sacou negru, cu o cămașă în aceeași culoare pe sub și o pereche de sandale, femeia avea o mină serioasă și îngrijorată pentru ceea ce avea să suporte fiica ei. Cu o zi în urmă, atunci când mersese să facă pregătirile pentru înmormântare, evitase să o ia și pe Belle, tocmai pentru a nu risca să o trimită pe aceasta în încă una din crizele de șoc pe care le avusese în ultimele trei zile.
     Se îndreptară amândouă spre ieșire, fără să mai scoată vreo vorbă. După ce-și luă cheile de pe noptiera de lângă ușă, Chandall închise și se îndreptă împreună cu fiica sa spre mașina din fața garajului. Jean nu vrusese să vină. Avea o zi plină la atelier, întrucât trebuia să prezinte piesele decorative create pentru trei dintre clienții săi, iar apoi să se întâlnească cu încă unul căruia trebuia să-i aranjeze un living. Muncea din greu, dar măcar făcea ceea ce-i plăcea.

     Jason opri în fața cimitirul la 10:49. Ajunsese mai devreme, pentru că spera să fie lângă mormântul fratelui său înainte ca altcineva din familie să o facă. Nu voia să dea ochii cu părinții lui, cu toate că știa că era inevitabil. Voia însă să aibă cateva clipe singur, în care să-și ceară scuze față de cel cu același sânge ca și el. Poate că-i fusese greu să recunoască până acum patru zile, dar acum știa că fratele său avusese un rol definitoriu în cariera și drumul ce le alesese în viață.
     Parcurse distanța până la mormântul lui Logan cu pas mare și grăbit. Își eliberase mintea de toate neliniștile încă de când coborâse din mașină. Acum doar privea, tăcut, piatra funerară ce-i purta numele și anii de viață. Sicriul cu trupul avea să fie adus abia peste o jumătate de oră, dar nu avea nevoie de el pentru a-și murmura regretele.
     Îmi pare rău, frate, i se adresă în mintea sa. Nu pot să cred că spun asta, dar sunt convins că mă auzi când îți vorbesc. Nici măcar nu știu ce se întâmplă cu mine. Abia dacă-mi mai amintesc motivul pentru care am fost supărat pe tine atât de mult timp. Știu că este prea târziu să-ți spun asta acum, însă sper să mă fi iertat înainte să-ți dai ultima suflare. Îmi pare rău, frate...
     Își înăbuși lacrimile cu o inspirare profundă urmată imediat de o tusă nervoasă. Se uită de jur împrejurul său, însă locul era încă pustiu. Nici urmă de om, în afară de el. Își întoarse privirea spre mormânt, cufundându-se în durere. Începu să-și simtă sufletul din ce în ce mai greu și se întrebă dacă avea să-și ierte el vreodată greșeala ce o comisese.
     Tresări atunci când simți o atingere pe umăr. Încă tulburat, se întoarse spre persoana ce-i deranjă meditația. În fața lui stătea Belle, cumnata sa, îmbrăcată în negru din cap până-n picioare și cu o privire uimită. Nu se așteptase să găsească pe cineva aici.
     - Bună! rosti Jason după ce conștientiză momentul prelungit de tăcere.
     - Bună! grăi timid femeia. Ăă... Ce faci aici de la ora asta?
     - Am încurcat orele se pare, minți fără vreun resentiment. Am crezut că va începe la 11. Îi zâmbi, iar ea îi copie gestul. Jason se uită în jur, căutând parcă un subiect de discuție, dar nimic nu îi veni în minte.
     - Ai venit singură? o întrebă, într-un final.
     - Nu, mama m-a adus. A trebuit să se întoarcă, pentru că a uitat florile. I-am spus că o s-o aștept aici. Mașina nu este mijlocul de trasport cel mai bun pentru mine. Cred că m-am simțit mai bine plimbându-mă cu metroul sau tramvaiul.
     Surâse timid, privindu-l atentă, iar atunci când el îi zâmbi înapoi, fața i se lumină. Avea o oarecare reținere, iar Jason se întrebă dacă asta se datora felului în care încheiaseră întâlnirea de acum câteva zile sau, pur și simplu, magnetismului pe care el îl avea pentru femei. Și nu numai, se gândi, înfiorându-se. Când se dusese într-un club, cu câteva luni în urmă, în timp ce-și savura paharul de whiskey la tejgheaua barului, un bărbat se așezase la două scaune de el și începuse să-i facă ochi dulci și să-i trimită bezele în aer. Dăduse paharul pe gât și plecase, fără să stea pe gânduri.
     Părul i se ridică pe mâini la această amintire. S-ar fi strâmbat grozav dacă nu ar fi fost Belle cu el. Realiză însă la timp și-și reprimă gestul. Când ajunsese acasă, stătuse mai bine de o oră în fața oglinzii, analizându-și structura corpului și fizionomia feței și încercând să-și dea seama dacă arăta cumva ca un bărbat căruia îi plac alți bărbați. Decisese categoric că nu și de atunci nu se mai gândise la acel moment stângenitor. Nu până acum, cel puțin.
     - Ești sigur că ai venit mai devreme pentru că ai încurcat orele? îl întrebă femeia, scrutându-l cu privirea și zâmbindu-i înțelegător. Să știi că și eu, dacă aș fi știut cum să ajung aici, aș fi venit mult mai devreme, spuse consolant.
     Jason preferă însă tăcerea. Nu avea să se destăinuie în fața ei și nici nu avea să-i recunoască faptul că o mințise. Nu o privea absolut deloc motivul privind ora la care ajunsese. Și, în fond, de ce atât de mult caz pe această temă, se întrebă.
     - Nu este nevoie să-mi răspunzi, să știi, continuă, mutându-și privirea. Belle se uită la copacul de la un metru depărtare de mormântul soțului ei. Avea coroană bogată și fiecare creangă din ea era înfrunzită. Putu chiar să zărească două cuiburi de păsărele. De ce nu pot fi și eu la fel de liberă ca voi? Chiar dacă suna stupid, de când se trezise pe patul de spital, se simțise prizonieră. Memoria ei nenorocită care se încăpățâna să nu-i destăinuie nimic îi constrângea granițele și o făcea să depindă de fiecare persoană din jurul ei.
     - Bună, draga mea, se auzi vocea lui Jason după câteva minute. O femeie suplă, cu forme arcuite puse în evidență de pantalonii negri clopot, cu talie înaltă și care strângea cămașa de matase arsă în aceeași culoare, se piziționă în fața bărbatului, cuprinzându-l cu mâinile micuțe și fine în brațe. Părul blond și lung până peste bust îi cădea în onduleuri, încadrându-i fața machiată discret și ochii albaștri precum marea. Perfecțiunea întruchipată ar fi putut spune unii.
     - Îmi pare rău că am ajuns tocmai acum, iubitule!
     - Nu spune asta, o liniști, sărutându-i tandru fruntea. Mă bucur enorm că ai putut veni cu mine!
     Belle privi înduioșată toată scena. Simți o imensă curiozitate, parcă și puțină gelozie, atunci când le văzu îmbrățișarea sinceră, întrebându-se dacă ea și soțul ei fuseseră așa. Se întrebă dacă avusese o casnicie fericită și bazată pe iubire sau fusese, pur și simplu, una ratată. Se întrebă dacă, atunci când ajungea seara acasa, soțul ei o săruta și o îmbrățișa sau doar o saluta și se așeza la masă. Dar renunță când realiză că femeia tocmai se întoarse spre ea să o salute.
     - Bună! grăi cu căldură. Eu sunt Sidony, logodnica lui Jason.
     Logodnică?!
     - Bună! Eu sunt...
     - Belle, știu.
     - Ne cunoaștem? întrebă femeia cu speranță în glas.
     - Nu, din pacăte. Dar Jason mi-a povestit despre tine. Îmi pare rău pentru pierderea ta! rosti cu o mină îndurerată.
     Belle zâmbi trist și-și mută privirea spre marmura cu numele soțului ei pe ea. Simți un gol în stomac și ceva în suflet ce-l interpretă drept suferință, dar nimic mai mult. I se păru și mai ciudat faptul că, ori de câte ori auzea condoleanțele din partea celorlalți, nu știa cum să reacționeze. Ar fi trebuit să simtă iubirea pentru soțul ei răposat, să simtă dorul clipelor ce nu mai erau, ar fi trebuit să simtă și altceva în afară de simpla neplăcere dată de conștientizarea morții. Și totul numai din cauza minții ei stupide, care nu reușea să-și revină.
     Ziua trecuse repede. După înmormântarea soțului ei, toți membrii prezenți ai familiei se mutaseră acasă la mama Bellei pentru pomană. Era sătulă de toată agitația acelei zile. Auzise toate formulările posibile de condoleanțe, vorbise cu aproape fiecare om în parte și se simțise total străină de tot ceea ce se întâmplase în jurul ei. Niciunul din cei prezenți nu păruse să știe de faptul că Logan se căsătorise, iar acest fapt o întristase și mai mult.
     La ora șase decise că avea neapărată nevoie de o gură de aer, însă una departe de tot ceea ce se petrecea în curtea din spatele casei. Așa că alese pontonul din lemn, deasupra căruia parcă medita aura relaxării. Se așeză pe marginea lui, cu ochii ațintiți în adâncurile apei și se întrebă dacă știe să înoate. S-ar arunca chiar în acest moment ca să încerce și să vadă ce se întâmplă, dar nu ar fi deloc cuvenit, având în vedere faptul că la doar cățiva zeci de metri în spatele ei se desfășura pomana soțului ei. Nu, deloc o idee bună.
     Se întinse pe spate, lăsând să-i iasă un oftat zgomotos. Își cuprinse fața în pălmi înainte să înceapă să-și frece, fără milă, ochii.
     - De ce trebuia să mi se întâmple mie asta? întrebă, înghițându-și începutul unor lacrimi și bătând nervoasă în lemnul pontonului.
     - Ești în regulă? rosti amuzat Jason, în timp ce se apropia de ea.
     Belle se ridică și se întoarse într-o milisecundă, speriată și rușinată în egală măsură. Nu se așteptase ca cineva să vină după ea. Sperase mai degrabă să nu-i simtă vreunul dintre ei lipsa.
     Jason se așeză lângă ea, ațintindu-și privirea spre frumosul apus. Aproape că fu vrăjit complet de combinația uluitoare de culori. Totul se aranjase parcă special pentru el. Cerul de deasupra ce începea să-și închidă culoarea, asemeni sufletului său ce intra în întunericul rătăcirii, roșul sângeriu precum durerea pierderii și auriul aprins din centrul întregului tablou... Vru să-l asemuiască cu scânteia de speranță ce încă mai rămâsese în el, vru să creadă că sunt mari șanse ca tot misterul din preajma ultimelor evenimente să se evapore, dar nu știu dacă este corect. Se pare că, în privința asta, natura nu fu tocmai de partea lui. Da, probabil se pripea să tragă concluziile, dar știa cum funcționează lucrurile. Cazurile de genul acestuia nu ajungeau, aproape niciodată, să fie rezolvate.
     - Pământul către Jason, strigă Belle, fluturându-i mâna prin fața ochilor.
     Reveria îi fu întreruptă, fapt ce-l zăpăci pentru câteva secunde. Abia când zări chipul amuzat al femeii realiză că zburase mult prea departe cu gândul.
     - Scuze! rosti, schițând un zâmbet. Pontonul ăsta are un efect miraculos. Belle râse zgomotos. Nu-i veni să creadă că, doar cu câteva cuvinte, reuși să o detașeze de toată amărăciunea sufocantă a zilei.
     - Ce faci aici, apropo? îl întrebă.
     - Am venit să văd dacă ești bine. Prima dată am crezut că poate plângi, dar când ți-am văzut nervi plutind pe aici am zis că vreau neapărat să-ți distrug momentul de singurătate. Ce este mai frumos, în schimb, decât să le strici oamenilor momentele de acest gen?
     - Am vrut să plec din toată învălmășeala aceea...
     - Dacă vrei totuși să fii singură, să știi că pot pleca, îi spuse, prinvind-o și mai intens.
     - Nu, spuse repezit. Își plecă rușinată privirea în adâncul apei, realizând că sunase ca o isterică. Nu, poți rămâne, grăi încet.
     - Bine, pentru că oricum nu aș fi făcut-o, îi spuse, zâmbind. Să înțeleg că ai stat singură zilele astea?
     - O, nu, nu. Nicidecum! Am avut parte de mult prea multă atenție, de fapt, mărturisi cu amuzament.
     - Cum te descurci cu toate astea? o întrebă cu o mină serioasă, poate și puțin îngrijorată.
     - Încerc să fac față. Nu știu încă cum să reacționez la... asta. Desenă cu mâinile un cerc mare, imaginar, în aer. Știi ce este cel mai supărător? Își întoarse privirea către el și continuă: Faptul că toți, dar apsolut toți, mă consideră neajutorată. Și partea cea mai proastă este că, și eu cred același lucru.
     Jason o privi cu și mai multă ingrijorare. O să se prăbușească, își spuse.
     - Sunt așa o fricoasă. Își plecă privirea. Sunt prea speriată să fac vreun pas. Și sunt confuză. Nu știu dacă vreau cu adevărat să aflu adevărul. Mi-e teamă că, dacă aflu ce s-a întâmplat în acea seară... asta mă va distruge. Oftă din tot sufletul și începu să-și maseze tâmplele.
     Liniște totală. O liniște apăsătoare. Până și zgomotele din spatele lor încetaseră. Realizară atunci că amândoi se temeau, în egală măsură, să afle cu adevărat ceea ce se întâmplase în acea noapte blestemată.