În familie

Capitolul VI

       Ziua a șaptea

     Jason Manning stătea pe scaunul din fața biroului inspectorul Sam Daegar, așteptând să-l cheme cineva înăuntru. Frustrat și nerăbdător, își spuse că dacă în următoarele cinci minute nu i se va adresa nici măcar un cuvânt, va da buzna pe acea ușă, chit că ăsta ar fi cel mai nepoliticos lucru posibil. Din fericire, nu fu nevoie de nici o nepolitețe.
     - Domnule Manning!
     Bărbatul se ridică într-o milisecundă, năpustindu-se, de-a dreptul, asupra ușii din spatele căreia se auzi chemat. Intră în biroul nu prea încăpător, lipsit de gust, în care își spuse că s-ar fi sufocat dacă ar fi stat mai mult de o oră într-o zi. Pereți albi, mobilă veche din lemn, căptușită probabil cu dosare, birou prea mare pentru dimensiunea acelei camere. Măcar e ordonat, își spuse, silindu-se să nu se strâmbe. Te porți ca un copil răsfățat, Manning! E ceva reușit, ținând cont de fonduri.
     Încetă să se mai mustre, așezându-se pe scaunul spre care inspectorul Daegar arata. Trase adânc aer în piept, ca pentru a prinde curaj, și își aținti privirea spre cel din fața lui.
     - Vă ascult, domnule inspector!
     - Cred că știți foarte bine din ce cauză v-am chemat aici. Este vorba despre cazul fratelui dumneavoastră. Am găsit criminalul, domnule Manning!
     Dintr-o dată, simți cum tot aerul din încăpere dispăru. Încercă să-și recapete suflul, dar eforturile îi erau zadarnice. Plămânii lui nu se conformau. Îi trebui tot profesionalismul din timpul proceselor din sălile judecătorești pentru a rămâne drept în acel scaun.
     Dacă cineva i-ar fi spus că acel caz avea să fie rezolvat în decursul a mai puțin de o săptămână, ar fi scuipat acea persoană între ochi pentru lipsă de raționament. Și, cu sinceritate, își recunoscu că primul lui reflex fusese să-l scuipe chiar pe inspector.
     - Cine este? îl întrebă cu un ton calm, ca și când în interiorul lui nu s-ar petrece nimic.
     - Belle Houghton.
     Jason se trezi dintr-o dată în mijlocul nopții, în patul din casa familiei Quinn. Bubuitul puternic al inimii i se părea că se aude în întreaga încăpere, iar creierul îi zvâcnea de parcă ar fi fost gata să-i crape craniul. Înghiți în sec atunci când își dădu seama că totul fusese doar un vis.
Se ridică din pat, frecându-și tâmplele, și se îndreptă spre fereastră. Îi întoarse spatele, privind spre încăperea luminată doar de razele lunii, și se rezemă de pervaz. O transpirație rece îi învălui întreg corpul acum că începea să realizeze ceea ce tocmai se petrecuse în mintea lui.
     Oare chiar credea că Belle este criminalul?
     - Nu!
     Își dădu seama că își răspunsese cu voce tace și se îngrozi și mai mult atunci când realiză că el nu era în stare să o vadă în acea postură. Nu o cunoștea absolut deloc și totuși, refuza să creadă că ea era în stare de așa ceva. De ce? Când anume se întâmplase asta? Când ajunsese el să o considere o victimă în acel scenariu?
     Să fie din cauză că fratele lui se încrezuse atât de mult în ea? Logan nu își punea încrederea în oricine. Dacă ajunsese să se căsătorească cu ea, atunci putea fi convins că o iubise cu adevărat și că ar fi fost în stare să-și lase viața în mâinile ei. Ce ironie, își spuse, zâmbind trist. Încrederea aceasta i-o acordase și lui. Și aproape că își pierduse viața din cauza asta.
     Încruntându-se, se întoarse spre fereastră și gândurile îi reveniră la ea. Avea instincte foarte bune și, de fiecare dată când se încrezuse în ele, avusese de câștigat. Dar faptul că se simțea acum convins de nevinovăția ei, îl năuci complet. Se simțise atât de frustrat atunci când o văzuse în postura de criminal, că se înspăimântă. Și atunci realiză. Gândul că ea ar fi putut face așa ceva ajunsese să fie cel mai deranjant lucru pentru el, și asta nu pentru că se gândea cât o iubise fratele lui, ci din motive pentru care ar fi trebuit să se considere cel mai egoist om din lume.