În familie

Capitolul I

                        Ziua întâia

     Doctorul verifică ultimele înregistrări ale pacientei adormite din salon. Cu o seară în urmă, la ora 23:15, constatase moartea unui bărbat de doar 29 de ani, înjunghiat mortal în inimă cu un cuțit. Încă nu știa nimic despre cele întâmplate, în afară de faptul că femeia de pe patul din fața lui anunțase poliția. Fusese adusă în stare de șoc la spital și, la doar zece minute după sosire, făcuse un atac de panică când auzise vorbindu-se despre bărbatul din camera de hotel.
     Tânăra se numea Belle Houghton, conform datelor din buletin, și locuia în Santa Maria, California. Poliția îi anunțase deja familia, iar doctorul spera ca vederea chipurilor cunoscute să o facă să-și recapete memoria într-un timp mai scurt. Suferea de amnezie și, din câte putuse constata la o primă consultație, una destul de serioasă. Cauza: o lovitură la cap.
     Pacienta începu să dea semne că-și revine din somnul produs de calmante. Deschise ochii și se uită confuză în jurul ei. Avea privirea temătoare și, crezu doctorul, nu-și amintea prea multe din seara ce trecuse. Se apropie de patul ei, vrând să i se prezinte, dar fu întrerupt de sunetul produs de deschiderea ușii salonului.
     - Domnule doctor, familia este aici, spuse șoptit asistenta, băgând doar capul pe ușă.
     Se retrase spre sala de așteptare în care le lăsase pe cele două femei din familia Quinn imediat ce primi acordul doctorului. Doamna Quinn, o femeie de aproximativ cinzeci de ani, ce păstra încă atractivitatea misterului feminin, îndrăzni să schiteze un zambet fin atunci când o văzu pe asistentă venind spre ele cu mersul lejer și chipul relaxat. Privi spre tânăra de lângă ea, îndemnând-o din priviri să se ridice.
     - Doctorul a fost de acord cu vizita, le spuse aceasta atunci când ajunse lângă ele.
     Doamna Quinn o privi, zâmbind apoi radios, fapt ce-i puse în evidenţă frumusețea ascunsă parcă în înțelepciunea venită odată cu vârsta. Nu era una dintre femeile care, disperate de bătrânețe, apelau la operații chirurgicale. Nu! Femeia din fața ei arăta atât de natural, doar cu rujul roșu de pe buze. Delicatețea conferită de cerceii și colierul, din perle amândouă, și fusta de un roz pal, împreună cu cămașa albă de mătase, te îndeamnă să-i acorzi respect și apreciere.
     Ajunse în dreptul salonului, asistenta se retrase, iar cele două femei intrară încordate. Doamna Quinn își aținti privirea spre patul pe care îi stătea fata. Aproape că o copleşiră lacrimile atunci când îi văzu bandajul din jurul capului și confuzia din priviri. Fetița ei nu-și amintea de ea. Dar zâmbi imediat, încercând să-şi mascheze frica şi să-i transmită dragostea din suflet. De acum, era cu familia ei. O va îngriji ca și atunci când era mică și dornică de afecțiune. O va face să-și amintească tot. De viața ei frumoasă, de clipele minunate petrecute împreună. Un gând sfâșietor îi traversă însă mintea. Dacă își va aminti și motivul pentru care se afla acum acolo? Dacă își va aminti motivul pentru care își părăsise căminul?
     - Mă numesc Max Cullen. Vocea bărbatului o scoase pe femeie din transa în care intrase. Sunt doctorul fiicei dumneavoastră, continuă, dând, pe rând, mâna cu cele două femei.
     - Chandall Quinn, se prezentă, cu zambetul pe buze, femeia. Ea este fiica mea cea mică, Jean.
     - Belle se simte foarte bine acum, continuă doctorul, întorcându-se spre pacientă. Semnele ei vitale sunt stabile. Organismul i se află în stare completă de funcţionare. Singura problemă este, așa cum vi s-a spus, amnezia traumatică de care suferă. Îi vom face un RMN, dar, din câte mi-am putut da seama până acum, se află într-un stadiu destul de avansat. Nu pot să vă sugerez un timp scurt în care își va reveni.
     Jean și Belle se studiau atent. Dacă la început aceasta din urmă o analizase pe femeia vârtsnică ce se află în încăpere și spunea că-i este mamă, acum își canaliză toate instinctele spre sora ei. Tânără avea probabil undeva la douăzeci de ani și era îmbrăcată într-o pereche de blugi comozi și o bluză cu mânecă scurtă, simplă și largă, și fără pic de machiaj pe față. Era atât de frumoasă, dar ceva o nemulțumea la ea. Bellei i se păru că este mai degrabă dușmană decât soră cu cea din fața ei. Aceasta din urmă o privea neutru, ca și când de abia aștepta să plece din acel salon. Oare erau certate?
     - O să vă las singure, anunță doctorul după ce îi dădu câteva sfaturi domnei Quinn despre cum ar trebui să procedeze pentru o însănătoșire mai rapidă a fetei sale. Chandall nu trebuise să noteze nimic. Fusese atentă la tot și deja începuse să-și facă planuri despre locurile copilăriei prin care ar putea-o duce pe Belle. O să-i arate casa, fosta ei cameră, jucăriile de când fusese mică. O să o ducă și la mormântului tatălui ei, mai ales că acum două zile fusese ziua lui.
     - Bună, Belle, rosti femeia apropiindu-se de pat, încă păstrându-și zâmbetul cald pe buze. Eu sunt Chandall, mama ta, iar ea este Jean, sora ta mai mică. Belle se simţi ciudat, ca un copil mic căruia trebuie să-i spui răspicat totul. Știu că nu-ți mai amintești de noi. Totul o să fie bine! O să te ajutăm să-ți recuperezi memoria. Vocea îi tremură și, în sinea ei, se abținu cu greu să nu înceapă să plângă.
     Belle încuviință din cap, cu toate că se simțea atât de străină de tânăra fată. De fapt și de mama ei, dar măcar față de ea simți o încântare a unui sentiment ce-l interpretă a fi iubire. Pe doamna în vârstă cu privire caldă și voce liniștitoare o simți, într-un mod atât de plăcut perceput după toată confuzia în care se aflase, ca pe o mamă.
     Chandall cuprinse mâna femeii în mâna ei, continuând să-i zâmbească. O privi mustrător pe Jean, îndemnând-o să se apropie. Nu-i venea să creadă că fiica ei cea mică încă îi purta pică Bellei pentru ceea ce-i făcuse cu cinci ani în urmă. Trecuse atât de mult timp de atunci și până și ea o iertase pentru gestul ei, chiar dacă, de un timp de vreme, considera că este în ființa oricărei mame iertarea față de orice greșeală a copilului ei.
     - Nu-ți mai amintești nimic? sparse Jean gheața, după momentul de tăcere.
     Belle scutură din cap. Putu să simtă urma de îngrijorare, cu toate că tonul vocii femeii răsunase atât de rece, și îndrăzni să-și recunoască faptul că, poate se pripise asupra unor concluzii.
     - Eram certate? i se adresă lui Jean.
     - Da, grăi fata, aruncându-și privirea pe geamul din dreapta sa. Era o zi sufocantă dacă te hotărai să hoinărești străzile New York-ului. Era una din acele zile toride de vară, în care nici măcar muștele nu se încăpățânau să iasă după tine în soare.
     - Nu-ți face griji, draga mea. A trecut! S-a întâmplat acum mult timp. O să redevenim o familie de acum, nu-i așa? Femeia așteptă cu sufletul la gură aprobul celor două, dar nu se întâmplă. Nu-i așa? insistă și o îmbulzi cu cotul pe Jean.
     - D-da, rosti fata, luată prin suprindere și proaspăt deșteptată din reverie.
     Ușa salonului se deschise, iar pe ea intră un domn brunet, cu ochi mici și negri, ten întunecat, statură înaltă și destul de solidă. Avea probabil undeva pe la vreo patruzeci de ani și posta în atitudinea de ai-face-bine-să-te-temi-de-mine. Se prezentă a fi inspector NYPD, Sam Daegar, după care rugă să fie lăsat singur cu Belle.
     - Prezentați-mi tot ceea ce s-a întamplat aseară, din primul moment pe care vi-l amintiți, îi ceru dintr-o suflare acesta, imediat ce-și trase un scaun lângă pat și se așeză pe el.
     - M-am trezit, am încercat să-mi amintesc unde mă aflu, dar nu am reușit. M-am speriat când mi-am văzut mâna plină de sânge și am fost și mai înspăimântată atunci când am văzut cuțitul de lângă mine. Vocea începu să-i tremure. Își strânse brațele cu mâinile și începu să le maseze. Apoi am intrat în camera în care era acel bărbat, dar atunci când l-am întors eu... El...
     Lacrimile începură să-i împânzească privirea și vocea îi pieri în suspine.
     - Ce s-a întâmplat? o încurajă bărbatul să continue.
     - Am constatat că era mort. Ultimul cuvânt sună pițigăiat, din cauza retrăirii șocului din seara de coșmar ce trecuse. Și mă privea cu ochii mari și mă simțeam ca și când... Nu știu... Nu aveam și nu am nici cea mai mică idee cine este...
     Sam o lăsă să se calmeze. Belle suspina întruna și reușea cu greu să rostească cum trebuie cuvintele. Bărbatul îi întinse batista din buzunar. Își dădu seama de cât de copleșitoare putuse fi experiența pentru ea. Și, pe bună dreptate, să te trezești în mijlocul necunoscutului cu un mort lângă tine, nu e ceva tocmai ușor de dus.
     - Spuneați că nu știați cine era bărbatul, îi reaminti Sam unde rămăsese, atunci când  femeia își mai reveni.
     - Nu știu de ce mă simt astfel. Simțeam ceva sfâșietor în suflet și, la un moment dat, atunci când am ajuns la spital, am avut impresia că țin la acel bărbat, fiindcă numai astfel reacțiile mele ar fi explicabile. Luă o altă pauză pentru a-și recăpăta calmul, după care continuă: Mă simt ca și când aș fi pierdut un om drag din viața mea. Și poate că așa și este, dar nici măcar nu-mi amintesc de el...
     Sam își drese vocea și își îndreptă postura pe scaun. Are să-i dea o veste copleșitoare și, acum că auzise de la ea ce se întâmplase, se temu pentru felul în care vor evolua lucrurile pentru tânără.
     - Doamnă Houghton, bărbatul de aseară a murit înjunghiat, din câte ați putut singură vedea. Numele lui a fost Logan Houghton și a fost soțul dumneavoastră.
     Poate că se așteptase să izbucnească în plâns, după momentul de analiză a vorbelor spuse de el, dar femeia din fața lui nu făcu asta. Continuă, în schimb, să-l privească uimită și poate cu o notă de ezitare față de ceea ce tocmai auzise.
     - A fost soțul meu? întrebă Belle, ca și când nimic din ceea ce rostise inspectorul nu i se părea normal.
     - Da, doamnă Houghton. Am identificat trupul bărbatului imediat ce am găsit în apartamentul hotelului actele sale de identitate. Am căutat în baza de date și, așa cum v-am spus, sunteți căsătorită cu dânsul. De doi ani și cinci luni, mai exact. Locuiți în Santa Maria, California, la o fermă de la marginea orașului și sunteți recunoscuți pentru vinul excepțional ce-l produceți anual pentru majoritatea restaurantelor cu prestigiu din țară.
     Tot timpul cât inspectorul îi enumeră toate aceste aspecte ale vieții sale, femeie scutură din cap. Nu recunoaștea nimic, nu se recunoștea pe ea. Ah, nici nu știu cine sunt, își spuse enervată. Abia mi-am aflat numele, abia am aflat cum se numesc mama și sora mea, și nimic din tot ceea ce ştiu până acum nu mi se pare cunoscut. Trebuie să termin să mai neg tot ceea ce aud.
     - Doamnă Houghton, nimic din ceea ce v-am spus nu vă sună, foarte puțin măcar, cunoscut?
     - Nu...
     - Trebuie să vă dau totuși o veste proastă, spuse Sam Daegar, împreunându-și mâinile. Sunteți singura suspectă în moartea soțului dumneavoastră. Dar nu primi nici un răspuns în afară de privirea plină de uimire ațintită asupra lui, scurta clipire a genelor și încleștarea pumnilor așezați pe picioare acum. Amprentele v-au fost găsite pe mânerul cuțitului ce s-a dovedit a fi arma crimei.
     Belle continuă să privească derutată spre inspectorul Daegar. Nu mai era demult atentă la trăsăturile lui. Singurul lucru ce-l mai băgă în seamă fu vocea ce-i spunea că și-a ucis soțul. Vru să-și recapituleze în minte ceea ce i se întâmplase, dar asta i se păru mai apoi o prostie. Nu avea nevoie. Știe prea bine în ce situație se află. Tocmai devenise văduva unui bărbat pe care, se pare, că ea îl omorâse.
     Începu să se gândească dacă fusese violent cu ea. Poate o amenințase că o va omorî dacă nu îl va asculta vreodată. Sau poate că nu fusese de acord cu divorțul pe care ea îl înaintase și o bătuse și apoi o amenințase. Sau se prea poate să o fi înșelat, iar ea, în culmea geloziei, să fi decis să-i pună capăt zilelor. Dar stai, ce face aici? Se gândește la posibile motivele pentru care ea l-a omorât pe acel bărbat? Acceptă cumva că ea l-a omorât? Dar nu are de unde să știe asta. Nu are de unde să știe cum se înțelegea cu el. Nu are de unde să știe cum ajunseseră amândoi acolo. Nu are de unde să știe nici măcar cum a decurs ultima discuție dintre ei. Nu știe nimic, așa că de ce să caute motive pentru cele întâmplate.
     - O să ajung la închisoare? întrebă, dintr-o dată, încă țintuind peretele din spatele inspectorului. Vocea îi sună calmă, dar Sam Daegar își dădu seama de teama ce se ascunde în spatele ei.
     - Nu, doamnă Houghton...
     - Vă rog, spuneți-mi Belle, îl întrerupse ea, conștientizând cât rău îi face să audă numele ce stă dovadă a legăturii ei cu acel bărbat.
     - Belle, nu o să ajungi la închisoare. Nu până nu îți amintești totul și poți depune o declație despre cele întâmplate. Ar putea fi la fel de bine o înscenare. Poate cineva care îți vrea răul ți-a făcut asta. Ți se va interzice să părăsești Manhattan-ul până când vei fi declarată nevinovată. Asta dacă ești. Femeia încuviință din cap în semn că a înteles totul, apoi îl urmări pe Sam Daegar cum se ridică și își aranjează sacoul. O să mai revin cu întrebări, dacă este nevoie. O zi bună, Belle!