În familie

Capitolul VIII

       Ziua a opta

     Belle se trezi în momentul în care începu să simtă picăturile reci de ploaie peste tot pe ea. Fără să stea pe gânduri, o luă la fugă spre casa, luând o dată cu ea și șezlongul pe care adormise. Cu câteva ore în urmă - trei mai exact, își dădu seama uitându-se la ceasul din bucătărie - decisese să doarmă afară. Ideea fusese una cum nu se putuse mai bună, întrucât adormise fără probleme. Acum realiză însă, că ar fi fost și mai bine dacă măcar s-ar fi străduit să se uite la jurnalul ăla meteo stupid, care urlase starea vremii cât se putea de tare din televizor, în timpul știrilor. Bineînțeles că tocmai ea, care avusese de gând să își petreacă seara afară, nu avusese inteligența de a-l urmări.
     Oricum nu mai conta acum. Câțiva stropi de ploaie nu au omorât pe nimeni.
     Bombănind încă în șoaptă cuvinte de dulce față de mișcarea ei deșteaptă, băgă șezlongul în debara și se îndreptă cu pași leneși spre camera ei. Mai înjură puțin și câteva plăci de parchet care nu se temeau să scârțâie și, mai apoi, două trepte cu aceeași problemă. Așa că în final, urcatul scărilor fu cea mai lungă activitate a ei de când se trezise. La naiba cu ele!
     Răsuflă ușurată atunci când păși pe ultima treaptă. Până și să te enervezi este obositor câteodată. Următorul pas aduse încă un sunet neplăcut.
     La naiba cu el de parchet și casă veche și...
     Inspiră. Expiră. Înțeleg de ce nu m-am făcut spion sau ceva de genul ăsta. 
     Și realiză că se enerva din cauza unor lucruri atât de stupide. Creierul ei cu siguranță nu mai funcționa corect. Și când constată că trecuse de camera ei și se îndrepta spre a lui Jason, fu convinsă de cât de stafidit era la acea oră a dimineții. 
     Ce crezi că faci?! Sări un pas în spate când își dădu seama că era cât pe ce să îi bată în ușă. Când ajunsese acolo? Întoarce-te! își porunci atunci când realiză că stătea încă în fața camerei lui. Așa că se roti la 90 de grade, spre stânga. Camera ei. Acolo trebuia să meargă. Și totuși ar fi vrut atât de tare să-l mai sărute.
     Un sărut doar. Așa că se învârti pe călcâie și porni spre acel capăt al coridorului. Și ajunse la ușă și...
     Nu! Nu poți face asta! Frustrată, porni înapoi spre camera ei. Trebuie să fi părut penibilă făcând asta, întrucât camerele lor erau, practic, una lângă alta, iar distanța dintre uși era de aproximativ trei metri. Da, se învârtea efectiv în cerc.
     Stop! își spuse, oprindu-se între uși. Ce naiba făcea? Era mai rău ca un copil mic. Ei măcar știau ce voiam. Cât de cât, măcar. Ei bine, ce-i drept, și ea cam știa ce voia, doar că era greșit. Foarte greșit, își spuse hotărâtă în minte. Atât de greșit. Și totuși...
     Poate ar trebui să merg să văd cât de greșit este.
     Mârâi enervată că tocmai își spusese asta. Se rușină de reacțiile ei, chiar dacă nu i le vedea sau auzea nimeni. Nu ar fi trebuit să se gândească la el. Era un bărbat nepotrivit pentru ea. Poate că avea cei mai frumoși ochi din lume și cele mai apetisante buze, un chip de milioane și un corp de zeu. Și un fund extraordinar. Dar era nepotrivit pentru ea. Categoric!
     Așa că bătu în ușă gândind toate astea, pentru a se convinge cât de nepotrivit era.
     Fir-ar!
     Nu se putea întâmpla asta! Și, la naiba, se întâmpla, pentru că auzi, în liniștea din toată casa, mișcare de dincolo de ușă. Panicată, vru să dea înapoi. Mai precis, se dădu într-o parte spre camera ei, dând, fără milă, cu capul în aplica de perete. 
     Cine naiba a pus becul ăsta la o înălțime așa joasă?! 
     Înjurând pentru a cine știe câta oară în doar zece minute, Belle își duse nervoasă mâna la cap. Perfect! își spuse, atunci când simți sânge sub degete. 
     Ușa din spatele ei se deschise, făcând-o să își aducă aminte de ceea ce tocmai făcuse. Își întoarse puțin capul spre cel din cadru, continuând să-și acopere lovitura.
     - Scuze, șopti. N-am vrut să te trezesc! M-am... împiedicat.
     Bărbatul o scrută cu privirea, mijindu-și ochii la auzul scuzei ei. Un zâmbet viclean îi încolți pe față, făcând-o să se roșească la gândul că el știa de ce ea se afla de fapt acolo.
     - Ești în regula? o întrebă cu voce la fel de joasă ca a ei.
     - Da. Răspunsul îi veni mecanic, întorcându-și imediat privirea dinspre el. 
     De data asta avu grijă să nu se mai lovească. Nu avea nicidecum nevoie de o a doua lovitură. Dar nu apucă să facă nici măcar un pas complet, pentru că Jason o prinse de braț, întorcând-o fără să ezite cu fața spre el.
     Cu privirea adâncită în a ei, îi dădu mâna la o parte de pe frunte. În timp ce-i cerceta crestătura mică, de câțiva centimetri, Belle simți pentru a doua oară în acea seara asemeni unui copil. Vru să se tragă dintre brațele lui, dar nu avu nici o șansă. 
     Ar fi trebuit să-i spună să-i dea drumul, să insiste că bătuse dintr-o greșeală la ușa lui, dar nu făcu nici una dintre acestea. Ci continuă să-i stea între brațe. Bă chiar, spre spaima ei, își așeză mâinile pe pieptul lui. La naiba, nu ar fi trebuit să facă nici asta. 
     Îi simțea căldura corpului prin tricoul închis la culoare și își aminti de pieptul gol, plin cu păr moale. Își ridică privirea spre ochii lui. Își aminti că trebuia să plece de lângă el, dar cedă în fața senzațiilor din interior. Ochii ăia! Acel ceva din interiorul ei se topi la amintirea clipelor alături de el și...
     - Nu e bine, șopti, mai mult pentru a se convinge pe sine. Chiar îmi pare rău că te-am trezit...
     - Îți pare? o întrebă, zâmbind cu jumătate de gură. 
     - Păi... Nu ar fi trebuit. Doar că nu știu ce...
     - Ba știi foarte bine, Belle, o întrerupse. Își aplecă puțin capul spre al ei și continuă: Recunoaște!
     Nu avea de gând să facă asta. Nu îi păsa dacă își dăduse seama de ce se afla în fața camerei lui, dar nici prin gând nu-i trecea să recunoască asta în fața lui. Nu! 
     - Să știi că și eu am bătut la ușa ta acum o oră, cred, îi spuse atunci când își dădu seama că nu avea să primească vreun răspuns. Am intrat și în cameră, doar că era goală. Se apropie și mai mult de ea. Cu tot corpul.
     Nu o ajuta absolut deloc. O făcea să realizeze cât era de greșit ceea ce simțea acum, dar nu o ajuta deloc să se depărteze de el. De ce nu o respingea? Ar fi acceptat. S-ar fi simțit umilită, dar ar fi acceptat. El însă făcea exact contrariul și doar o vorbă le despărțea buzele. 
     Nu face asta!
     Dar o făcu. 
     Alungă distanța dintre ei și își unii buzele cu ale lui. Dumnezeule! Erau atât de delicioase. Moi. Catifelate. Flămânde. Îi cuprinse cu o palmă ceafa, dându-i capul mai pe spate și continuând să o savureze și el în aceeași măsură în care o făcea și ea. Lacom. Fără a mai băga în seamă motivele pentru care nu ar fi trebuit să facă asta.
     Îl simți cuprins de din ce în ce mai multă dorință. Îl simți, la propriu. Și se simți și pe ea în aceeași postură. Așa că, fără să gândească, îl împinse spre camera din spatele lui și închise ușa în urma lor.
     - E atât de greșit, reuși să spună. Dar nu făcu nimic în privința asta. 
     De fapt, făcu. Îi dădu tricoul jos, scoțând la iveala pieptul la care visase toată ziua. Dar un semnal de alarmă din capul ei o făcu să se retragă până se lipi de ușă.
     - Ar trebui să plec, spuse și-i aruncă tricoul pe scaunul de lângă ea.
     - Sau ai putea să rămâi, îi șopti, eliminând distanța dintre ei dintr-un pas. Dormi cu mine!
     Îi atinse obrazul cu o mână, coborând de-a lungul gâtului ei până pe umăr, în timp ce cu cealaltă îi cuprinse talia. Își coborî capul și-i atinse înnebunitor de încet buzele. Doar atingeri scurte, ce o întărâtau, alungându-i rațiunea. Dar se strădui să se desprindă din sărut.
     - Jason, nu mă ajuți deloc să scap de atracția asta. Nu ar fi trebuit să-i spună asta, dar nu putea nega un adevăr ce era atât de evident.
     - Nici tu! De data asta nu mai există nici o delicatețe în acea posesiune. Îi zdrobi buzele, frământându-le, mușcându-le. Și la fel îi zdrobi și corpul cu al lui, lipind-o fără milă de ușă. Dar nu o deranjară nici una dintre aceste fapte.
     - M-am gândit toată ziua la tine, îi șopti prinde săruturi.
     Se surprinse gemând atunci când îi cuprinse un șold și o lipi și mai mult de el. Se cutremura și mai rău atunci când îi simți mâna pe sub bluza ei, urcându-i de-a lungul spatelui. 
Se depărtă puțin de ea și i-o trase peste cap. Îi surprinse privirea cercetând-o cu atenție și își simți inima tremurând. Nu era nimic normal între ei. Ea fusese căsătorită cu fratele lui. El doar ce ieșise dintr-o relație, presupunea ea, lungă. 
     - Mă folosești ca să te distragi de la despărțirea de Sidony? se trezi ea, întrebându-l chiar când el de pregătea să o sărute.
     - Poftim?
     Se dădu puțin înapoi pentru a o privi mai bine. Îi surprinse încruntătura. Poate că nu ar fi trebuit să aducă vorba despre asta. Nu avea nici un drept. Mai ales că poate el încă suferea după acel refuz. Dar nu se putuse stăpâni. Nu voia să se gândească la faptul că el i se aruncase în brațe, doar pentru a-și astupa golul produs de o alta persoană. Nu voia să se simtă ca un obiect. Voia ca el să o dorească, pentru ea.
     Așa că nu-și ceru iertare pentru întrebarea nepoliticoasă, ci continuă să-l fixeze cu privirea. Și repetă ceea ce-l întrebase. Însă el, tot nu-i răspunse.
     - Știu că nu e treaba mea, spuse, dar nu vreau să mă simt folosită, Jason. Știu că treaba asta dintre noi e anormală, dar eu m-am culcat cu tine pentru că mă simt atrasă de tine, nu pentru că încerc să-mi înăbuș frustrările și sentimentul de abandon. Nu vreau să te acuz de nimic. Vreau doar să fii sincer cu mine.
     Atmosfera încinsă dintre ei se risipise și în locul ei apăruse... Ce? Jason părea la fel de confuz ca și ea de toată această situație, dar lui nu-i stătea în fire să tacă. Și-ar fi dorit să nu tragă concluzii pripite, dar Belle știu atunci că ceea ce spusese era ceva la care și el se gândise. Sau poate pentru că chiar ăsta era motivul pentru care se afla acolo, cu ea. 
     Și începu să se întrebe dacă voia să audă ceea ce avea de spus. O parte din ea își dorea ca el să afirme, pentru că astfel totul se termina și revenea la simplitatea de dinainte. O altă parte din ea însă, fumega de nervi la gândul că pentru el totul fusese doar o aventură de consolare, pentru că atunci s-ar fi simțit umilită. Umilită și rănită, își recunoscu. Rănită de faptul că el ar fi putut-o privi doar ca pe un refugiu de moment, de faptul că el, în alte circumstanțe, nu ar fi apreciat-o, de faptul că toate astea reprezentau doar o joacă. 
     Nu este normal! îi repetă, din nou, rațiunea din ea. Da, nu era normal, dar era ceea ce simțea. Și nu voia să se mintă pe sine. Își dorea acum, mai mult ca niciodată, să-l fi întâlnit într-o altă viață. Își dorea ca în viața ei să fie ordine și o relație cu el să nu fie ceva atât de rău. Își dorea ca el să o dorească cu la fel de multă intensitate ca ea. Era șocant să-și recunoască toate aceste lucruri, dar era, de asemenea, necesar. La naiba, începea să țină la el, iar ceea ce o rănea acum era tăcerea lui.
     - Înțeleg! spuse într-un final, după minute bune în care doar se priviseră. Îi zâmbi și își culese bluza de pe jos. Este în regulă, să știi! Nu trebuie să te gândești să mă menajezi cu vreun răspuns mai blând. Nu este nevoie. Își trase tricoul pe ea și îi zâmbi încă o dată. Ar trebui sa fii sincer cu tine însuți, pentru că dacă te minți singur, nu te ajuți cu nimic. Nu o face neapărat pentru a fi corect cu mine, pentru că, așa cum ți-am spus, eu nu regret nimic, dar fă-o pentru liniștea ta.
     Se apropie de el, deși n-ar fi trebuit, și îl sărută pe obraz. Îl strânse ușor de mână și, după ce i-o eliberă, se întoarse să plece.
     - Noapte bună, Jason!