În familie

Capitolul IX

Ziua a zecea

Jason Manning pășea apăsat, tunând și fulgerând din cauza nervilor provocați de avocatul lui James Buffer. Era a doua oară când procesul era amânat pe baza imposibilității aducerii unor contraprobe, și-i venea să-l strângă de gat pe judecător cu tot cu instanța lui de judecată. Avusese probe ale câștigurilor nejustificate ale acelui escroc, dar fuseseră lăsate deoparte din pricina obiecției avocatului, avocat despre care aflase ulterior că este un prieten „discret" al judecătorului - păcat că nu avea ceva palpabil care să-l lase să-l acuze în sensul acesta. Jurnalistul care-l urmărise depusese mărturie, dar cum pe înregistrarea făcută - considerase judecătorul - vocea acuzatului nu se auzea clar din cauza sunetelor de pe fundal, proba picase. Prezentase până și un raport făcut într-o zonă în care, vezi Doamne, milosul James Buffer realizase o îmbunătățire a caselor oamenilor cu ajutor social, care arăta calitatea precară a lucrărilor. Din nefericire, asta nu fusese suficient, iar această ultimă probă avusese ca urmare amânarea procesului.
Acum trebuia să o ia de la capăt. Din păcate pentru ei, James Buffer nu era singurul cu relații prin această zonă. La ieșirea din sala de judecată își sunase vechiul prieten, pe Ford Tragger, un detectiv particular din zonă, cu care mai colaborase în trecut. De această dată nu mai avea să-i scape printre degetele. Nimeni nu-i putea ascunde ceva lui Ford. Era un maestru în domeniu.
Și, în plus, își luase și o măsură de precauție. Cu o seară în urmă făcuse ceva ce nu ar fi crezut vreodată că va face. Își sunase tatăl să-i ceară ajutorul. Orgoliul lui scăzuse cu câteva grade, dar sufletul îi crescuse atunci când îi auzise emoția din glas a celui de la celălalt capăt al firului. Îi povestise în mare despre ce era vorba și îi trimisese un mail cu toate probele de până atunci. Dacă nici Albert Houghton nu reușea să aducă câștig de cauză pentru un astfel de caz, ei bine, atunci cu siguranță nimeni nu avea s-o facă.
Își zâmbi în sinea lui, amintindu-și de replica tatălui său: „În sfârșit! Am visat de atât de mult timp să ajung să lucrez la un caz cu copilul meu." Regretă pentru câteva secunde timpul în care fusese mult prea încăpățânat să-și sune părinții, dar mai ales tatăl, să-i spună câtă dreptate avusese în legătură cu el. Sentimentul fu de scurtă durată, însă. Nu era nici acum prea târziu. Și, de data aceasta, nu avea să mai repete acea greșeală.
Nevoia de relaxare îl atrase spre Parcul Central. Asta și faptul că își scurta drumul până la hotel dacă alegea această rută. Culorile vii vitalizau și aruncau energie pretutindeni. Copiii, părinții, bunicii, cuplurile înamorate, câinii ce alergau turbați de libertate după frisbie-uri sau mingi, păsările aproape domesticite de bucuria din jur, toate astea se perindau pe lângă el. Și se bucura de fiecare în parte. În interior, pentru că chipul îi rămânea inexpresiv.
Un sentiment déjà-vu îl cuprinse, făcându-l să se oprească în loc. Privirea îi alunecă peste ceea ce se întâmpla în jurul lui, până dădu de o silueta cunoscută. Răzemată de trunchiul unui copac, pe iarbă, Belle citea concentrată dintr-o carte. Părul îi era prins la spate într-o coadă de cal, dar șuvițele rebele îi cădeau neîmblânzite pe fața. Cămașa largă, galbenă, îi acoperea complet bustul și ce-a mai mare parte din brațe, în schimb pantalonii crem îi dezvăluiau o parte frumoasă a picioarelor.
Înjurând în barbă, Jason vru să facă cale întoarsă și să plece cât mai repede de acolo pentru a evita orice contact cu ea, dar, la naiba, nu putea să fie atât de laș. În dimineața în care plecase pe nesimțite, fără vreun anunț, o făcuse fiindcă considerase că era mult mai bine dacă lăsa lucrurile să se rezolve de la sine. Lăsase doar un bilet pe masa din bucătărie prin care le mulțumea pentru ospitalitate. Atât. Și de atunci, undeva în subconștientul său, persistase un sentiment de neliniște. Belle merita un ultim cuvânt. Merita să afle și părerea lui. Nu putea să întoarcă, pur și simplu, spatele la tot ceea ce se întâmplase între ei. Asta făcuse toată viața și, din cauza acelor momente, ajungea să se copleșească cu munca. Pentru că numai prin muncă reușea să nu le mai simtă presiunea.
Așa că în loc să evite și de această dată situația, porni exact înspre miezul ei. Când ajunse aproape de ea, Belle nu făcu nici o mișcare. Continuă să se concentreze asupra a ceea ce citea, încruntându-se din când în când.
- Bună, rosti el, așezându-se pe jos, lângă ea.
Femeia tresări la auzul vocii lui și-l săgetă imediat cu privirea. Dumnezeule, ochii ăia! Atât de deschiși în verdeața din jur, că aproape păreau de aur. Probabil era ultima persoană pe care s-ar fi așteptat să o întâlnească, pentru că șocul de pe chipul ei nu putea fi ascuns în nici un fel.
- Bună, șopti.
- Ce faci aici?
- Citesc, spuse și ridică cartea din poala ei. „Conversații cu Dumnezeu"
- Este foarte bună! Îi surâse, amintindu-și cartea, și la fel făcu și ea.
- Jean lucrează până târziu azi, mama a plecat la o lansare de carte. Lansări de carte, se corectă, amintindu-și că avea un maraton de cinci zile, în cinci orașe, pentru cartea pe care o publicase cu câteva săptămâni în urmă. Așa că am ieșit. Încep să mă plictisesc dacă stau prea mult într-un loc.
Știa la ce se referă. Nici lui nu-i plăcea să stea într-un singur loc dacă nu avea nici o ocupație. Un motiv în plus pentru care obișnuia să ia majoritatea cazurilor ce-i cereau deplasarea din Cairo.
- Și ai venit singură până aici? o întrebă, neîncrezător.
- Da. Păru destul de jignită de atitudinea lui. Nu îi plăcea să fie considerată neputincioasă. Am căutat și memorat traseul de pe internet. Am mers până la un magazin de telefoane din apropiere, de unde mi-am luat o cartele și un telefon, pentru că trebuie să mă sune Jean, în cazul în care termină mai repede. I-am dat un mesaj cu numărul meu și apoi m-am oprit aici.
Jason rămase tăcut, urmărind-o cu atenție. Era frumoasă. Și plină de pasiune. Ochii îi străluceau în timp ce vorbea și se bucura de orice reușea să facă singură. Toată activitatea ei se baza pe lucrurile mărunte ce o puteau ajuta să redevină persoana de dinainte de acel incident, iar ea zâmbea în fața oricărei reușite. Chiar și a celor banale, precum cumpărarea unui telefon.
- Scuze, spuse după un timp Belle, după ce-l analizase la rândul ei. Nu ar fi trebuit să turui atât.
- Nu, nu. Îmi place să te ascult.
Îmbrățișarea privirilor lor se intensifică. Jason simțea cum concentrarea lui începea să se dizolve în valurile de whiskey din ochii ei și se simțea atât de aproape de a sări pe ea acolo, în mijlocul parcului. Dar trebuia să-și înfrâneze impulsurile animalice și să-i spună ceea ce hotărâse.
- Pot să-ți ofer un suc?
- Păi... În regulă.
Părăsiră parcul, oprindu-se în primul bar ce le ieși în care. Decorat în stilul anilor '80, cu discuri vinil, înrămate, așezate peste tot pe pereți, aplice din metal la fiecare stâlp din lemn lăcuit. Mesele de maxim patru persoanele împânzeau locul, doar în mijlocul încăperii era lăsat un spațiu liber pentru formație sau poate pentru dans. Barul era așezat în partea dreptă, în capăt, și era brăzdat de portrete ale starurile din acei ani de senzație. Și aveau aer condiționat. Alegerea perfectă pentru o zi toridă, ca aceea.
Aleseră o masă în colțul din stânga al începerii, izolați de toți ceilalți clienți.
-Și când o să fie acum procesul? Îi povestise despre cazul lui James Buffer și aproape îl năpădiseră iar nervii, dar ea îl oprise la timp.
- Peste trei zile. Am suficient timp să strâng destule probe, cât să-l înfund în închisoare pentru tot restul vieții.
- Am încredere că o s-o faci, îi spuse, râzând.
Inima i se topi la auzul acelor sunete.
- Belle...
Cum avea să-i spună? Nu voia să fie tăios și să o repeadă. Dar ea îi spusese că prefera să fie sincer, să n-o menajeze. La naiba! Făcuse față unor situații mult mai intense decât asta și nu tresărise din nici un mușchi, iar acum...
Vino-ți în fire!
- În legătură cu ultima noastră discuție? se interesă ea, atunci când îi observă ezitarea.
Răsuflă enervat, dându-și seama că, din nou, ea reușea să-și gestioneze perfect mintea, în timp ce el se lăsa distras de orice sentiment.
- Da, în legătură cu asta. De data asta nu avea să se mai dea înapoi. Avea să fie Jason Manning, cel care domina totul.
- Ai avut dreptate, într-o anumită măsură. Apropierea de tine m-a ajutat să o uit pe Sidony. Fii sincer! Nu să o uit, ci mai degrabă să îi accept, împăcat, decizia. Dar nu a fost numai asta. Nu te-am folosit, Belle. M-am culcat cu tine pentru că mă simt atras de tine.
Zâmbetul ei ascunse o notă de regret, dar îi îmblânzi ochii.
- Mulțumesc, spuse. Pentru sinceritate și pentru răspuns.
Totul se opri pentru o clipă, cât chelnerul le desfăcu sucurile comandate și se îndepărtă.
- În seara aia m-ai speriat, îi recunoscu el. Ești prima persoană care îmi aruncă lucrurile în față atât de direct. Niciodată n-am fost ușor de înțeles, dar felul în care ai făcut-o tu, m-a panicat. Și nu am putut să reacționez nicicum.
- Nu te citesc prea ușor, să știi, îi spuse ea, râzând.
- O, ba o faci. Din cauza asta am și plecat. Toată viața m-am ascuns de oamenii din jurul meu și mi-a fost mult mai ușor așa. Să mă deschid în fața altora, mi se părea o complicație. Și nu aveam nevoie de asta. Nici acum nu știu dacă am. Chipul ei se întunecă brusc. Nu, așteaptă. Îi prinse mână peste masă. Când te-am văzut în parc, primul meu impuls a fost să fac cale întoarsă, dar nu am putut. Mereu am făcut asta și nu mi-a adus nici o mulțumire. Eram fericit, dar ceva din interiorul meu urla de frustrare. Și am realizat că totul era doar de fațadă. Rănesc toate persoanele de care ajung să mă atașez.
- Nu fi atât de dur cu tine. Îi strânse mâna în căldura mâinii ei și îi oferi un zâmbet atât de strălucitor. Ești mult prea dur cu tine. Bine, poate ai greșit în trecut, dar toți am făcut-o. Nu trebuie să te lași copleșit de asta. Cei care te iubesc îți iartă absolut orice, pentru că au încredere în tine. Partea grea este să poți să te ierți și tu. Abia atunci reușești să le demonstrezi cât îi iubești, la rândul tău.
Își simți stomacul strângându-i-se numai privind-o. Atât de frumoasă! Toată ființa ei se implică în acele cuvinte. Își simți sufletul copleșit de ea, de tot ceea ce reprezenta ea. Se săturase până peste cap să-și spună că nu era bun pentru ea, că nu era bine ca între ei să se înfiripe ceva. Dintr-o dată, toate motivele pe care și le dăduse pe tema asta, nu mai avură nici o logică. Distanța dintre ei nu mai avea nici o logică.
Se ridică atât de brusc de pe scaun, că o făcu să tresară. O prinde se braț și o trase spre el, apoi, fără vreun avertisment, îi zdrobi buzele cu gura lui. Și o gustă în văzul tuturor. Dumnezeule, era atât de dulce! O trase mai aproape de el, încleștându-și o mână în părul ei în timp ce cu cealaltă îi mângâia spatele, și nu-i dădu drumul până când n-o simți topindu-se în brațele lui.
Când se depărtă de ea, amândoi respirau gâfâit. Îi mângâie obrazul, țintuind-o cu privirea. Ochii ei erau la fel de întunecați ca noaptea acum și părea la fel de stingherită ca și el. Se simțea atât de amețit încât tinse să creadă că nu-i mai rămăsese nici o picătură de sânge în creier.
- Dumnezeule, Belle! Te plac atât de mult.
Îi presără săruturi scurte pe buze, dar ceva din privirea ei îl făcu să se oprească. Belle era pierdută undeva, în gânduri, iar ochii își pierduseră orice urmă de strălucire.