În familie

Capitolul IV

      Ziua a cincea

     Jason Manning stătea pe marginea pontonului, în arșița cumplită a verii, transpirând abundent din cauze neclare lui. A nervilor, a durerii, a pierderii... Sau poate a căldurii,  îi șopti realitatea. Voise ca această dimineață sa fie de vis, atât pentru Sidony, cât și pentru el. Își imaginase zile la rând acest moment și, cu o seară în urmă, hotărâse că ar fi fost minunat să aibă loc în prezența întregii familii. Răspunsul însă, și-l imaginase altul.
     Ești un  prost, Houghton! 
     Sună atât de ciudat numele acesta. Aproape că nu se mai regăsea deloc în cel care-l purtase cândva. Toată existența lui fusese influențată de acest nume. Toate avantajele, dar mai ales greșelile. Cu o familie atât de bine poziționată în societate, trebuia să te ridici la așteptările tuturor. Presiune, ăsta era cuvântul ce caracteriza întreaga sa copilărie și adolescență. Logan își mulțumise întotdeauna familia și reușise să se mulțumească și pe sine în același timp. El însă... Nu se descurcase atât de bine. Își urâse din tot sufletul părinții și făcuse tot posibilul să îi enerveze. Nemuritoarea regula a familiilor, nu? Copilul cel mic este mereu rebelul familiei.
     Tatăl lui conducea o firmă de avocatură, cunoscută la nivel internațional pentru pregătirea exepțională a angajaților și seria impresionantă de procese câștigate, iar acest fapt îl făcuse pe Jason să-și dorească din tot sufletul să nu lucreze vreodată în domeniu. Nu putuse însă rezista. Asta îl caracteriza, îi curgea prin vene. Pentru asta era înzestrat. Și se descurcase de minune până în prezent, iar acest fapt se datora numai momentului în care orgoliul lui cedase și acceptase sfatul cuiva. Logan fusese cel care îi băgase mințile în cap. El fusese cel care îi oferise cu drag ajutorul și nu-i purtase pică pentru nimic din ceea ce se întâmplase. Cinci ani de zile trecuseră de când vorbiseră ultima dată. Atât de mult timp, numai pentru că el fusese prea orgolios, ulterior, ca să poate măcar să-l sune și să-i mulțumească pentru încrederea pe care fratele său o avusese în el.
     Nu știa dacă fusese orgoliul sau rușinea și vina cele care îl făcuseră să vrea să fie cât mai departe de fratele său. Și asta îi ieșise foarte bine, ajunsese până în Africa. Cu toate acestea, sufletul suferise zilnic pentru ceea ce-i făcuse lui Logan. Nici măcar maldărele de dosare din biroul său nu reușiseră să-l țină suficient de ocupat încât să nu se mai gândească la asta.
     Îl nenorocise, asta îi făcuse. Îi distrusese viitorul, visele, și cu toate acestea Logan îi oferise iertarea. Problema era faptul că el însuși nu și-o putea oferi.
     La 18 ani, atunci când luase permisul de conducere, primise și mașina pe care părinții cu greu acceptaseră să i-o cumpere. Urma să fie prima lui plimbare legală, fară instructor în dreapta. Logan se oferise să vină cu el, iar Jason fusese de acord, fără să stea pe gânduri. Toată adolescența lui nu avusese o relație extraordinară cu fratele său. Fuseseră fiecare cu treburile lui și în foarte rare momente se întâlneau.
     Toate amintirile îi fugiră dinaintea ochilor atunci când își auzi mama, strigându-l.
     - Jason, dragule, cum te simți? Venea spre el cu brațele deschise, pregătită să-i alinte durerea așa cum o făcea acum mult timp, în copilărie. Vino aici! Îl cuprinse într-o îmbrățișare câlduroasă, mângâindu-i cu blândețe spatele.
     Știa că încerca să-l consoleze în legătură cu ceea ce se întâmplase cu două-trei ore în urmă, problema era că Jason nu ajunsese atât de abătut din acea cauză. Dar nu avea să-i spună. Nu o va face să-și plângă toată suferința din nou.
     - Sunt bine! rosti și se retrase din brațele ei.
     - Îmi pare atât de rău! Aș vrea să pot face ceva pentru a schimba felul în care te simți acum, dar eu nu am nici o putere. Nu în situația asta.
     Ochii i se umplură de lacrimi, ce la următoarea clipire aveau să-i umple obrajii. Trecutul îi dăduse încă o palmă, dar, de această dată, el nu avea să o mai lase baltă.
     - Mamă, liniștește-te! Nu poți face nimic. Nimeni nu poate. Nici măcar Sidony nu mai poate schimba ceva acum. Am aflat ce simțea și îi voi accepta decizia. Nu eram pe aceeași lungime de undă, iar viața merge înainte.
     Încercă un zâmbet strâmb care spera ca o va face pe Maura să se simtă mai bine și cu o mână pe spatele ei, o împinse ușor în direcția casei.
     - Noi vom pleca astăzi, Jason! Dacă vrei, poți veni cu noi.
     Rosti ultimele cuvinte cu speranță în glas și sclipire în ochi.
     - Îmi pare rău, mamă, dar nu pot! Am amânat deja cu cinci zile un client și va trebui să rămân să mă întâlnesc cu el. Îmi voi căuta un hotel unde să mă cazez.
     - Înțeleg! Promiți ca măcar în viitor să ne viziteze.
     Încuviință din cap și deschise ușa bucătăriei. La masă, tatăl lui citea ziarul, în timp ce Chandal aranja căteva flori într-o vază.
     - Haide, Albert, Jason mai rămâne ceva timp pe aici. Trebuie să se întâlnească cu un client de-al lui.
     - Aa! Tipul cu firma de caritate. Tatăl său nu fusese vreodată în viața lui mai mândru de Jason, așa cum era acum că aflase că urmase cariera de avocat. Își dorise dintotdeauna ca măcar unul dintre fii săi să lucreze în acest domeniu, iar faptul că acesta fusese Jason îl surprinsese și mai tare.
     Atunci când părinții lui părăsiră casa, Jason se întoarse către Chandall.
     - O să plec și eu acum, doamnă Quinn. Belle unde este? Trebuie să-mi iau la revedere și de la ea. Zâmbi discret și scrută cu o privire rapidă împrejurimile.
     - Se îmbracă, răspunse Chandall zâmbind la rândul ei. Trebuie să meargă la prima ședință de terapie.
     - Înțeleg! Păi dacă este așa, o pot duce eu. Oricum trebuie să merg să mă cazez la un hotel.
     - Hotel? Ce hotel?
     - O să mai pierd câteva zile prin oraș și trebuie să stau undeva.
     - Nici vorbă! Nici să nu aud! Chandall scutură energic din cap, țuguindu-și buzele într-un mod care pe Jason îl amuză. Vei sta tot aici!
     - Doamnă Quinn...
     - Nu-mi mai spune așa, te rog!
     - Chandall, am deranjat suficient de mult seara trecută, stând toți aici, nu îmi permit să abuzez de ospitalitatea ta.
     - Nu este nici un deranj, dragă! Stai la noi, doar suntem o familie. Nu are nici un sens să mai cheltui banii pe la ăia. Privirea îi sări undeva în spatele lui Jason și zâmbi. Belle, draga mea, ești gata! Haide, să mergem.
     - Măcar lasă-mă să o duc eu, i se adresă Jason. Relaxează-te între timp sau fă ce-ți poftește inima.
     - În regulă! Draga mea, te deranjează dacă te duce Jason la cabinet?
     - Bineînțeles că nu! Belle o privi cu compasiune. Zilele care trecuseră se dăduse, de-a dreptul, peste cap ca să organizeze totul și-și mai bătuse și capul cu ea, pe deasupra, răspunzându-i la toate întrebările absurde ce i le punea uneori. Cu siguranță, mama ei avea nevoie de o pauză.