În familie

Capitolul V

    Ziua a şasea

     La ora şase dimineaţa, Belle era deja spălată, îmbrăcată și cu cana cu cafea în mână, pe verandă. Decise să amâne micul dejun pentru atunci când se vor trezi și ceilalți. Constatase că Jean încă nu ajunsese acasă, întrucât mașina ei încă lipsea din garaj. O noapte lungă pentru sora ei, pe cine știe unde petrecută.
     Trebui să-și recunoască faptul că, încă de când o văzuse după accident, prima impresie despre ea fusese că este o rebelă și jumătate. Nonșalanța și independența îi emanau prin toți porii. O femeie puternică.
     Se întrebă dacă și ea era la fel. Curajoasă, dezinvoltă, conștientă de ceea ce-și dorește de la viață. Pentru o clipă o pufni râsul. Își aminti că o întrebase pe Jean cu câteva zile în urmă de ce stătea încă cu mama ei. Răspunsul fusese atât de sincer și rapid, că o făcuse să creadă că era prea evident ca să mai fie așteptat. 
     „Din moment ce muncesc mai mult la nivel local, de ce naiba m-aș avânta să stau în chirie și să consum banii pe chestii stupide, în timp ce casa asta stă aici, goală? Nu m-am gândit niciodată să plec de aici. Și nici nu știu dacă o s-o fac. O s-o fac pe mama bonă atunci când o să am un copil. Plus că, o să moară la un moment dat. Oricum nu prea o să-i lipsească nimănui."
     Ultimele cuvinte ale lui Jean o puseseră pe gânduri. Oare Chandall era chiar atât de imposibilă? Ăsta să fi fost motivul pentru care ea plecase de acasă? Se întrebă dacă se simțise vinovată că o făcuse să-și ia tălpășița, iar acum încerca să se revanșeze pentru acele momente. De când le cunoscuse - da, putea spune și așa, pentru că oricum nu cunoștea pe nimeni acum - i se păruse că mama ei fusese puțin crispată, că îi ascunde ceva. Și se întrebase atunci, așa cum o făcea și acum, ce se putuse petrece atât de grav cu ani în urmă. Cu siguranță sunt ani buni de când nu ne-am mai văzut. 
     Belle se ridică puțin greoi de pe scara de lemn și intră în bucătărie. Nu se odihnise prea bine în noaptea ce trecuse și simțea asta în toate încheieturile. Fragmente din trecut o bântuiseră constant și vocea, vocea aceea îi ridicase părul pe șira spinării. Ceva grav se întâmplase, iar misterul o înnebunea. 
     Înceteaza, Belle!
     Deschise frigiderul și scoase cartonul cu ouă, baconul și ardeiul roșu. Urma să facă trei omlete delicioase. La început se gândise să-i facă una și lui Jean, dar nici Dumnezeu probabil nu știe când va ajunge acasă.
     O jumătate de oră mai târziu, masa era aranjată, cafeaua caldă în ibric și Belle probabil înjurată de vreo trei ori de Jason pentru ora matinală la care dăduse trezirea. Mama ei apucase să se dezmeticească singură, slava Cerului.
     - Îmi pare rău, dacă cumva îți plănuisei o zi cu somn prelungit, ținu Belle să se scuze încă de când Jason intră în bucătărie. M-am gândit însă că,  din moment ce și ieri ai sărit peste câteva mese, este absolut necesar să mănânci.
     Încercă un zâmbet inocent, dar și-l ascunse imediat. Ochii lui Jason erau umflați și roșii și starea lui de spirit nu inspira deloc vreo urmă de bună dispoziție.
     - Nu este nevoie să te scuzi!
     - Am vrut să mă asig...
     - Belle, te rog!
     Își înghiți imediat restul cuvintelor. Era vizibil de la o poștă că nu avea poftă de nimeni și nimic, iar ea continuase să-i întrerupă liniștea. Își plecă resemnată privirea în farfurie și nu mai zise nimic.
     Un mic dejun liniștit, sau mai bine zis, scăldat în tăcere. Toți fuseseră înecați în propriile gânduri. Cu privirile umbrite de cuvinte ce strigau să fie rostite, fiecare și le înghițise și le ascunsese în conștienta durere ce o provoca lipsa de comunicare, frica de a-și deschide sufletul către ajutor.
     La ora zece, Chandall plecase la cumpărături și un suc cu prietenele, iar Belle decisese să iasă în curtea din spate și să-și prăjească puțin corpul. Jason o acompaniase câteva minute mai târziu cu un teanc de dosare în brațe și șezlongul albastru din debara.
     - Îmi pare rău pentru mai devreme, Belle, spuse imediat ce se instală confortabil.
     - Nu trebuie, stai liniștit!
     - Nu trebuia să reacționez așa! Nu am avut o noapte prea bună.
     - Te înțeleg, nici a mea nu a fost prea strălucită...
     Replica pluti în aer pentru câteva minute bune, în care Belle se dădu cu cremă prin toate părțile corpului ce vedeau soarele și Jason se strâmbă mai rău ca un copil la foile din fața lui.
     - Ești în regulă? îl întrebă Belle, pufnind în râs.
     - Nu pot spune că sunt, îi răspunse, zâmbind. Soarele ăsta îmi dă adevărate bătăi de cap.
     - Vrei să merg să-ți aduc o umbrelă?
     - Nu, aparent nu este un timp prea bun pentru lucru. O să stau și o să mă relaxez! Făcu o scurtă pauză, după care continuă: Spuneai că nu ai avut o noapte ușoară?
     - Da. Am avut niște vise foarte ciudate. Deși ceva îmi spune că n-au fost doar vise.
     - Ți-ai amintit ceva? Glasul lui fu mai plin de speranță decât ar fi vrut.
     - Nu știu. Cred că da. Nu știu cine a fost cel pe care l-am tot visat. Nu îl vedeam deloc bine, în schimb îi auzeam vocea. Era atât de îndurerat, aproape că-i venea să plângă. Mă implora să nu plec, să nu-l părăsesc...
     - Era Logan?
     - Nu știu. Sper să nu fi fost Logan, pentru că am senzația că, oricine ar fi fost acel bărbat, l-am părăsit și l-am lăsat cu inima frântă.