În familie

Capitolul XIV

Ziua optsprezece

     Era două noaptea, dar nimeni nu dormea în camera 300 a hotelului.
     Dima Belikov se alăturase grupului cu vreo 6 ore în urmă și, cumva, lăsând boarea curiozității să-l cuprindă, uitase de noțiunea de timp. Rămâsese cu gura căscată în fața noutăților. Totul părea ca deprins dintr-un film. Un film cu oameni scăpați din ospiciul de nebuni. Și poate chiar erau nebuni. Toți cei implicați...
     Pufni la gândul că judecase deciziile celor implicați. Se gândi la mama lui, o femeie ce vânduse oale toată viața în piața de lângă casa lor și care se hrănea cu bârfele de orice gen. Era delicioasă în orice conversație. Frumusețea fizică îi lipsea cu desăvârșire. Mintea și alura ei erau cele care te fermecau încă de la primul contact.
     Era o țigancă. O țigancă în toate aspecte cuvântului. Mereu în fuste voluminoase și colorate, ce te ademeneau să te apropii și să o privești. Cu părul ca cărbunele, niciodată îmblânzit, ale cărui bucle le lăsa mereu libere, în voia vântului. Valurile faldurilor și pletelor ei, te făceau mereu să vrei să îi vorbești. Odată ajuns aproape, nu mai puteai scăpa, pentru că ochii mari, adânci și negri, te învăluiau cu misterul ce îi radia din fiecare fibră a corpului ei.
     Era o țigancă. În adevăratul sens al cuvântului. O țigancă care citea în cărți, care vedea viitorul - în cafea, în palmă, în pietre, în stele -, care descânta, care dezlega sau lega blesteme. Era o persoană periculoasă. Nu, mai degrabă, era o persoană ce putea fi periculoasă, dar avea o inimă prea mare pentru a putea face rău cuiva.
     Fusese, mai presus de toate astea, o mamă. Se descurcase și la asta. Îndeplinise și acest rol cu la fel de multă pricepere și dedicare. Îl iubise, îl îngrijise, îl susținuse. Își dorise ca el să ajungă departe și se dăduse peste cap ca să realizeze asta. Era singurul ei copil și îl crescuse singură. Nu își cunoscuse niciodată tatăl, dar era sigur că era un idiot. 
     Murise cu jumătate de an înainte ca el să primească de la un prieten o oportunitate de a se angaja în New York. Murise din cauza cancerului la colon, de care nu avuseseră habar nici unul dintre ei. Mama lui nu se plânsese de vreo durere și, chiar dacă o simțise, știuse să o ascundă mult prea bine. Aurele ei poate că o ajutaseră și îi alinaseră durerea. Nu știa și nici nu va știi vreodată. Era împăcat, pentru că murise liniștită, cu chipul luminat, în somn, noaptea. 
     Își întoarse atenția la laptopul pe care îl ținea în față. Încerca acum să găsească informații despre Chandall și Belle, despre părinții lor sau oricine altcineva din viața lor.
     În același timp, în cealaltă parte a încăperii, Sam Daegar se întreba și încerca să își explice cum de viața acestei Belle Carter se încheia atât de brusc. Constataseră că avea 43 de ani. Era, cel mai probabil moartă. Se îndoia că zăcea închisă pe undeva. 
     43 de ani. Erau al naibii de mulți ani de negură în raportul despre ea. Trebuia să mai fi trecut dintr-un stat în altul. Trebuia să mai fi ajuns pe la poliție, măcar o dată, pentru o schimbare de buletin, o realizare de pașaport, o plângere. Ceva. Orice. 
     Dar nu această Belle. Raportul despre ea se oprea la vârsta de 18 ani, atunci când probabil o născuse pe tânăra Belle. Întrebarea era de ce atunci?
     Chandall părea destul de normală. Prea normală, dacă era să-l întrebi pe inspector. Dusese o viață plictisitoare. Șefă de promoție în liceu și în colegiu. Se căsătorise la 24 de ani cu un general de război, devenit om politic local, ulterior. Pare să o caracterizeze, își spuse Daegar, realizând faptul că Chandall îi făcuse această impresie de la început. Impresia că mereu se orientase în viață, astfel încât să traiască cât mai comod.
     La 25 de ani o înfiase pe Belle. La 27, o născuse pe Jean. La 30 de ani, se lansase pe piața nutriției și gastronomiei. Probabil în încercarea de a-și condimenta puțin viața. 
     Inspectorul Sam Dargar rămânea, însă, cu două întrebări în creier. Cine era tatăl lui Belle? Cine era tatăl lui Chandall și al celeilate Belle?
     Ce naiba se întâmplă în familia asta? se întrebă frustrat inspectorul. Bărbații nu sunt acceptați în ea?
     Belle Carter. Chandall Carter. Fiice ale faimoasei Katarina Rostova. O fostă agentă KGB. Frumoasă - sau cel puțin, așa arăta în singura fotografie ce îi fusese făcută vreodată, atunci când se predase -, misterioasă, letală. O umbră. Fără trecut. Fără identitate. Un pseudonim ce îl păstrase până la moarte. 
     Își aminti că, în următoarea zi de după ce fusese capturată, în timp ce era transferată la o închisoare de maximă securitate, își curmase viața, după ce omorâse toată echipa specială ce participase la această acțiune.
     Inspectorul Sam Daegar se întrebase de multe ori de ce acea femeie a ales să se sinucidă, în loc să fugă. Nu găsise un răspuns. Nimeni nu aflase motivul. Unii susțineau că înnebunise. Alți, că se săturase să trăiască printre umbre. 
     Sam Daegar știa că nu era nici una dintre aceste explicații. Katarina Rostova fusese ea însăși o umbră. O definea. O reprezenta. Era identitatea ei și crescuse să o accepte. Nu ar fi fost doborâtă sau copleșită de fuga de lege. La fel cum nu ar fi putut fi doborâtă de nebunie. Creierul ei era antrenat să gândească, trăind o astfel de viață. Și „trăind" era cuvântul cheie al vocabularului ei. Nu s-ar fi sinucis, pur și simplu, fără un motiv întemeiat. 
     Sam Daegar încă se întreba ce se întâmplase atunci. La fel cum se întreba ce viață putuseră să aibă aceste două femei, cu o astfel de mamă. La fel cum se întreba, acum că aflase că această nouă identitate făcea acum parte din cazul lui, de ce acele două femei scăpaseră fără a face închisoare. FBI-ul nu ar fi îngăduit niciodată asta. Le-ar fi ținut în custodia lor, până când măcar una dintre ele ar fi oferit o informație folositoare. Așa mergeau lucrurile. Deși încălcau drepturile omului, așa funcționa partea secretă și mai puțin plăcută a organizării acestei țări. A țărilor în general, dacă stătea să se gândească.
     Și acum că se gândea, cum de nu a intervenit guvernul în această situație? Asta dacă nu cumva... Belle Carter. Chandall Carter. Jimmy Carter...
     Jimmy Carter, al treizeci și nouălea președinte american.
     Cu siguranță, ar fi avut suficientă influență ca să le scoată pe cele două fete, nelegitime ce-i drept, bazma curată din această încurcătură. 
     - Dima, caută, te rog, ceva pentru mine, începu inspectorul, în timp ce se îndrepta spre biroul la care uriașul se făcuse comod. Jimmy Carter. Ceva bârfe legate de infidelitățile lui sau de copii ilegitimi.
     - Ăăă... Acel Jimmy Carter? întrebă confuz Belikov.
     - Președintele însuși, da.
     Întreaga încăpere fu inundată de liniște, îngrămădindu-se care mai de care în spatele ecranului pentru a afla despre ce este vorba.
     - Păi, începu Dima, lăsând cuvântul să plutească prin liniște pentru câteva momente. Ținând cont că tinerețea lui și-a făcut de cap în anii în care internetul nu era o sursă de informare...
     Mai luă o pauză de câteva minute, timp în care continuă să tasteze. 
     - Cred că am găsit ceva. Un articol dintr-un ziar din 1977. Se specula atunci că cuplul prezidențial are probleme în paradis din cauza infidelității președintelui, în repetate rânduri. Este și o conversație, surprinsă pe ascuns într-un restaurant, în care Jimmy Carter i se descărca prietenului său în legătură cu o boacănă ce o făcuse. Un copil cu o altă femeie. Dima își mai miji ochii pentru câteva minute, concluzionând într-o notă abruptă: Nu se dau nume. Teoretic, nu se poate demonstra că este într-adevăr tatăl lor.
     - Nu contează atât de mult, oricum, constată inspectorul. 
     - Ceea ce contează este să demonstrăm că Chandall Quinn este vinovatul, punctă Jason. Unul dintre vinovați.
     Jason se întoarse val-vârtej către terasă. Simțea un nod în gât, ca o senzație de vomă. O senzație atât de urgentă încât crezuse că urma să-și scoată toate mațele afară. Nu se întâmplă. Aerul rece și respirația regulată îl ajutară să-și revină.
     Se întreba ce face Belle. Dacă este tratată cu grijă sau dacă interesează pe cineva cum se simte. Știa deja răspunsul. Știa adevărul crud din spatele porților acelor spitale. Știa și se îngrozea. Cum va putea să o ajute?
     Nu era vorba despre acest caz ce îi curmase fericirea. Această întâmplare va fi rezolvată. Era sigur de asta. Era, mai degrabă, vorba despre ceea ce avea să se întâmple după. Cum va reacționa Belle când va afla ce se întâmplă? Cum va depăși toată drama din viața ei?
     Dacă acea Belle Carter fusese mama ei biologică, iar acum era moartă, înseamna că Belle a lui nici măcar nu apucase să o salute. Sau, cel puțin, așa credea el.
     Zâmbi. Belle a mea. Când ajunsese să o numească astfel? Când ajunsese să-și pună amprenta pe el într-un asemenea fel? Cum? Îl hipnotizase cu acele cascade de whisky, prea tari pentru bunăstarea sufletului lui. Îl prinsese în farmecele ochilor și coapselor ei. Îl vrăjise și acum nu mai putea să stea fără ea. 
     O stare de nervi îl învălui într-o clipită, amintindu-și câte zile la rând îi fusese respins dreptul la a o vizita. Îi tot spuneau, „numai membrii familiei". Ceva îi derutase atunci. Îl amețise gândul ce îi traversase mintea. De ce ei doi nu realizaseră încă o familie?
     Gândul îl fulgeră din nou, năucindu-l. Era absurd să se gândească la asta. Absurd, dar totuși nu se putea abține. O nevoie primară scânteia în interiorul lui, atunci când venea vorba despre Belle. Nevoia de ea. Nevoia de a fi numai a lui. Trebuia să fie numai a lui, pentru că gându-l că altcineva ar fi ajuns să se bucure de ea îi făcea sângele să-i fiarbă în vene. Belle era a lui. Nimeni nu se va mai atinge vreodată de ea.