În familie

Capitolul XI

Ziua a cincisprezecea

     Trei bătăi supărătoare îi întrerupseră somnul. Nu știu dacă dintr-un vis frumos sau dintr-o simplă rătăcire în neant. Zilele nu mai aveau atât de mult sens pentru ea. Abia dacă le mai ținea evidența. Încercase să le scrijelească numărul pe peretele de lângă, asemenea prizonierilor din vechile închisori - poate și ca cei din cele moderne -, dar renunțase la idee pentru că nu avea ceva ascuțit la îndemână.
     Într-una dintre secundele petrecute în acea cameră, îi trecuseră prin minte secvențe stranii din viața ei. Și un citat: „Dacă n-ai avea ochii deschiși, n-ai mai cunoaște diferența dintre vis și realitate." De unde venise, nu-și putea da seama. Dar nu se putea abține să se gândească la el. Viața ei se afla pe marginea abisului de a deveni un vis. Și nimeni nu știa cu câtă ardoare își dorea să fie așa, să se trezească în patul ei și să afle că ultimele evenimente din viața ei nu se întâmplaseră vreodată. 
     În patul meu...
     Cuvintele îi lăsară un gust amar în suflet. Unde era acest loc al ei? Avea vreun habar cum arată? Nu se mai simțise acasă de o veșnicie și nici măcar nu știa dacă cunoscuse vreodată acea senzație de apartenență. Viața ei păruse o fugă continuă. De ce? De cine? Nu știa.
     Un pocnet enervant se auzi atunci când ușa din fața ei se deschise. Femeia ce intră de dincolo de ea nu îi aruncă nici o privire - oare o ura? -, doar lăsă borcănelul cu medicamente pe măsuță, îi spuse să le ia și ieși, la fel de repede.
     - Stai! se repezi Belle spre ușa ce o izola de tot ce se afla dincolo de acea încăpere. Închisă, din nou, în propria agonie. Nu mă poți lăsa aici, șopti. Nu...
     Își întoarse privirea spre paharul de pe măsuță. Cinci pastile. Fiecare de o culoare mai turbată decât cealaltă. Le ura. O epuizau și o făceau să-și piardă mințile și, și mai rău, contactul oricum deja fragil cu realitatea. De ce spuneau că o ajută? Tot ceea ce făceau era să-i înrăutățească starea rătăcitoare.
     - Nu mă poți lăsa aici, șopti, prăbușindu-se pe pat cu pastilele în palmă.
     Își plimbă derutată privirea împrejurul ei. Atât de mult alb. Simplu. Imaculat. Steril. Rece. Atât de deprimant. Iar nenorocitul de neon de pe tavan era o tortură. Amplifica toate senzațiile. O făcea să simtă răceala ușii și a ferestrei metalice, dure și inflexibile. Ce căuta ea aici?
     Se opri chiar înainte de a duce pastilele la gură. Era o idee bună să continue să le ia? Se tot întrebase asta în cele câteva stări de luciditate. Nu voia să se mai simtă pierdută și amețită, pregătită să fie modelată de oricine. De ce simțea că înnebunea? Oare luase deja pastilele?
     Se uită în palma ei și le văzu, zăcând încă acolo. Bun! Sau erau doar o iluzie? Poate că deja le înghițise, iar mintea îi juca feste, când ea, de fapt, stătea epuizată pe pat.
     -Nuu! țipă, aruncând pilulele pe podea. Se lipi de peretele rece din spatele ei, strângându-și genunchii la piept și legănându-se într-o parte și-n alta.
     Ridicându-și privirea, avu senzația, mereu prezentă încă de când ajunsese acolo, că pereții și tavanul se strâng în jurul ei. Ca și când toate acele margini ale încăperii ar fi înaintat întruna spre ea, până la dispariția oricărui spațiu, alungând tot aerul...
     Se ridică brusc în picioare, gâfâind. Gândește! își porunci. Apoi își coborî privirea spre mâinile încleștate în bluza albă, încercând să-și dea seama cum ajunsese într-o astfel de situație.
     Răspunsul veni fără efort: cumva se trezise singurul suspect în asasinare unui bărbat. A acelui bărbat. Se întrebă dacă începuse să urască numele de Houghton. De ce ar fi făcut-o? Nu era vina lui... sau, cel puțin, așa credea.
     Stai, ce?  Scutură năucită din cap, ca pentru a-și limpezi mintea.
     Scena de pe aleea lăturalnică îi reveni în minte. De ce nu și-o putea scoate odată din cap? Viața ei alunecase de la rău spre mai rău de atunci.
     „Stai departe de Manning!"
     Și cum niciodată, aparent, nu făcea ceea ce i se spunea, nici atunci nu ascultase. Și primul pe care îl chemase în ajutor fusese chiar Jason Manning. 
      Nu regrata. Nu era stilul ei... probabil. Răsturnările de situații nu încetaseră să apară atunci când, la ușa ei, apăruseră trei necunoscuți, pretinzând a-i fi vechi prieteni și, culmea, colegi de scenă. Pentru că, se pare, ea era dansatoare. Este oare posibil? 
     „Tu nu ai avut vreodată copil."
     Dar ceea ce era mai groaznic, nu se întâmplase până atunci. După întâlnirea cu ei, mersese la cabinetul psihologului ei pentru prima ședință de hipnoză - o chestie cu care fusese de acord, pentru că își dorea din tot sufletul să afle adevărul, oricare ar fi fost acela.
     „Asta ar putea facilita procesul."
     Nu era conștientă de ceea ce se întâmplase, de fapt, de-a lungul acelei ședințe. Știa doar că ajunsese în crăpături ale creierului la care nu crezuse că avea acces. Îl văzuse pe Logan, lângă ea, pe canapea, strângând-o cu dragoste la piept, în timp ce-și urmărea emisiunea preferată la TV. Era acolo, chiar lânga ea, atât de aproape de ea, părând atât de real. Și o privise cu ochii aceia albaștri, atât de albaștri, ca și când s-ar fi văzut pentru prima oară. O adora prin curgerea lentă a timpului, iar ea simțise asta prin fiecare por în acel moment. Se simțise atât de reală în acea amintire, că aproape se speriase. 
     „Ești atât de frumoasă..."
     Apoi ceva o purtase mai adânc în negură, către clipele în care se juca cu copiii în curtea din spatele grădiniței, apoi către cele în care pregătea cina, fredonând o melodie de neînțeles, și către secvențe din călătoriile spre diverse orașe unde aveau de încheiat vreun contract, alături de soțul ei. Pf... soțul meu. 
     „Este o zi frumoasă de-a lungul întregii Coaste de Vest, iar dacă călătorești, următoarea melodie se va plia perfect pe starea ta."
     Melodie...
     Și întrezărise câteva clipe de dinaintea începutului coșmarului ei. Se vedea pășind pe scările și coridorul, prost iluminate, ale hotelului. Și vedea numărul camerei, un număr blurat în viziunea ei, dar putea distinge acel 43. Și după bezna de pe coridor, intrase în lumina izbitoare din hol. Ochii ei nu avuseseră timp să se acomodeze, dar, în spatele acelei orbiri, zăriseră ochii ce simțea că o înspăimântaseră cel mai tare de-a lungul vieții ei. Sclipind în întunericul din camera de lângă, pândind în necunoscut, asemeni unui diavol, așteptau momentul prielnic în care să înceapă să se ospăteze din temerile ei. 
     Atunci își pierduse și conștiința. Un tremur îi străbătu întreg corpul. Acei ochi, o bântuiau. Îi simțea, urmărind-o clipă de clipă. Îi vedea chiar și acum, scrutând-o din colțul opus al încăperii. De ce o speriau? Simțea cum îi ardeau pielea, fiecare centimetru al corpului pe care se plimbau. Simțea cum îi pătrundeau în suflet, despincând-o de secrete pe care nici ea nu știa că le ascunde. Simțea cum se scurgea în teamă, sub scânteierea malefică. 
     Dar nu zărea nimic dincolo de acei ochi. Nici un chip. Nici o formă. Și, după puțin timp, realiză că nu exista nici un colț întunecat în încăperea ei și că, de fapt, era la fel de singură ca și acum un minut, o oră, o zi. La fel de singură, încă de când pășise acolo.
     „Ne revedem, în sfârșit, Belle..."
     - Încetează, gemu femeia, prinzându-și între palme capul ce stătea să-i explodeze. Nu mai veni aici... Pleacă! țipă. Nu te mai vreau lângă mine. Nu mai vreau...
     Își simți obrajii umezi și broboane de transpirație împânzindu-i corpul. Brațele o ardeau, dar nu știa de ce. Degetele și le simțea mai epuizate decât orice altă parte a corpului, dar poate nu mai mult decât creierul. Ar fi vrut să vadă de ce, dar pete verzi îi acopereau întreg câmpul vizual.
     Își ridică privirea, doar că să întâlnească un gol în fața ei. Dar acel gol îi vorbea și o amenința.
     - Nu vreau! Pleacă de aici...
     Realiză că era întinsă pe podea, așa că se ridică pentru a prinde puterea. Numai așa putea avea mai multă autoritate în fața vidului ce i se întindea în față.
     Când ajunsese în spațiu?
     Dumnezeule, era atât de frumos! Plutea liniștită, în timp ce stelele treaceau pe lângă ea, fără să o deranjeze. Și erau atât de multe culori. Vii, pline de viață. Un roșu și un purpuriu. Și negrul acela violent ce se apropia fulgerător de repede. O gaură neagră, se avertiză. 
     - Stai departe de mine, țipă și încercă să se departeze ea.
     Nu putea. Soarele îi ardea în spate și o împiedica să facă vreo mișcare. Privea neputincioasă cum cordoanele negre, întunecate, halucinante, se avantau spre ea și o absorbeau, parcă, în neant. Nu putea scăpa. Voia să se zbată, sa scape cu viață, dar și asta îi era împosibil. Toate stelele erau în jurul ei, se luptau cu ea. De ce erau împotriva ei? Oare nu știau că acel întuneric avea să le distrugă și pe ele?
     „De ce nu mă iubești?! Am fost mereu, aici, pentru tine..."
     O înțepa atât de tare. De ce durea? Inima îi era sfărâmată. Ba nu, sufletul. Și brațul ei. O săgeta până în adâncul creierului, în timp ce urechile îi țiuiau din cauza alarmei ce se declanșase în interior. Dar unde era pericolul?
     - O să fie bine, rosti o voce depărtată, pe care abia o auzea prin boarea din mintea ei.
     Încercă să se miște, dar din nou se lovi de incapacitatea de a reuși asta. Ceva o ținea pe loc și nu putea să-și dea seama ce. 
     După o secundă - sau poate mai mult - realiză că avea ochii închiși.
     - Ești în regulă acum, Belle.
     Aceeași voce răsună, dar de data aceasta mai aproape. Deschise ochii și avu nevoie de o clipă pentru a-și limpezi vederea. Era asistenta ce o vizita la fiecare șase ore. Cea care îi aducea medicamente și mâncare.
     „Ești un copil rău."
     Transpirase. Atât de tare, că își simțea hainele atât de incomod lipite de ea. 
     Încercă din nou să se miște, dar și de această dată încercarea îi eșuă. Abia când privi mai jos văzu că era legată, de-a dreptul, de pat. Ca un deținut, își spuse panicată. Miscările îi deveniră mai violente, în timp ce spaima din interior o făcu să geamă de anxietate. Ce se întâmplase cu ea? De ce nu-și amintea nimic?
     Luase pastilele?
     - A fost pentru binele tău, Belle, rosti o altă voce din pragul ușii.
     Era doctorul ce se „îngrijea" de ea. Îl văzuse doar de trei ori de când ajunsese acolo, dar, de fiecare dată, acumulase și mai multă ură pentru el.
     - Martha te-a auzit țipând, iar când a venit să vadă ce se întâmplă, te-a găsit privind în gol și ferindu-te de ceva ce nu exista. Te răneai singură. Ai zgârieturi pe ambele brațe, din cauza unghiilor. Când a venit să te oprească din ceea ce făceau, ai lovit-o.
     Belle își aruncă fulgerător privirea către femeie, pe obrazul căreia zări o vânătaie destul de urâtă, apoi își readuse atenția asupra doctorului.
     - Câțiva asistenți te-au mobilizat. A trebuit să te legăm de pat până te liniștești. Îmi pare rău!
     Se apropie, atingându-i fruntea și analizându-i pupilele. Sedativul își pierduse efectul, ceea ce era bine. Acum tot ceea ce rămânea de făcut, era să-i urmărească evoluția stării.
     - O să trebuiască să-ți administrăm un tratament mai puternic, Belle, completă doctorul, începând să noteze pe foile de lângă patul ei. Atunci când ai venit aici, m-am temut că suferi de depresie și tulburări psihice. Al doilea diagnostic, au fost cele care te-a adus aici. Din păcate, este prezent și primul. Fără medicamentație, nu ai nici o șansă să părăsești această incintă.
     Dar Belle nu-l mai asculta de mult timp. Mintea ei o reabsorbise în caruselul coșmarurilor din ultimele zile. Era înconjurată de necunoscuți. Oameni misterioși, fără fețe și fără glas. Rareori vreunul din acea mulțime își găsea mila și îi arunca câteva vorbe. 
     Ea stătea încătușată în mijlocul lor, îndurând fiecare clipă neagră. Mintea îi era din ce în ce mai tulburată, iar corpul nu mai era de mult timp sub controlul ei. Privea neputincioasă, dar ochii închiși îi îngrădeau orice dorință de a-și reveni în simțiri. Era privată de realitate și nu avea puterea să schimbe asta. În adâncul ei vedea numai regret și frică. Își pierduse curajul printre degete acum vreo două zile. Nu putea ajunge să îl recupereze. Picioarele îi erau prea departe de creier.
     În depărtare văzu însă o lumină. Părea atât de confortabilă, încât nu ezită să meargă spre acel loc. Împrejurimile se conturară într-o stradă, cu case bine îngrijite de-o parte și de altă. În sfârșit pete de culoare. Pe veranda uneia dintre acestea, un bărbat și o copilă stăteau liniștiți la o distanță considerabilă unul de celălalt. Nu păreau certați, dar nici prieteni. Erau... cunoscuți. Nici măcar nu se priveau. Analizau ceva, în departare. Bărbatul însă o zări pe Belle și o privi, fără ezitare. Încercă să rostească ceva, dar buzele se mișcau fără a scoate vreun cuvânt. Abia după ce se apropie mai mult, Belle îl putu auzi.
     „Ai dreptate, nu te-am iubit niciodată. Dar doar pentru că nu ești a mea, nu înseamnă că nu-mi pasă ce se întâmplă cu tine."