La ceas de seară

Iadul a înghețat

Vechi prieten ce viață mi-ai dat,
Îți scriu și ție cu drag,
Despre problemele mele, adunate prin cărți,
Prin lacrimi, prin oglinzi false,
Și de nu mă înțelegi,
Lasă-mi o carte de vizită,
Ca să pot trece pe la tine, mereu.
Când ai creat aceasta lume,
Nu te-ai gândit că vei trădat,
Sau că vei suferi mult după urma noastră,
Dar uite că eu, fiul Tău, plânge,
Și nu o face greșit, ci înfrigurat trăiește,
Într-un film cu banda stricată.
Se pare că nici Tu nu ai înțeles, scopul meu,
Ideea mea de a trăi din iubirea altora,
Și de a acorda la rândul meu, iubire.
Am preschimbat ura în motivație,
Am transformat gloanțele în inspirație,
Iar tot ce mă speria atunci,
Acum nu mă mai sperie deloc!
Mi-ai dat un suflet stricat și umil,
Cu un dar ce nu va fi înțeles de toți,
Nimeni nu va înțelege ce înseamnă să faci carte,
Iar durerea ce îți bate în geam, să stai și să o suporți.
Pe plaiul meu este foc aspru,
Și gheața cât cuprinde în noi,
Dăm cu zarul, norocul ce nu o să pice,
Și mințim că avem doar o față, nu o mie...
Tătă, darul divin de a face arta, îl respect,
Dar azi, pe țeava puștii, ies gloanțe de otel,
Ce nu se mai destramă așa ușor.
Dă-mi un semn dacă ești cu mine,
Și varsă-n mine ultimul foc învățăcel.
Am făcut față tuturor gropilor tale,
Și am să mai fac de acum înainte,
Căci prin gropi și stânci abrupte urc,
Și urcarea mea este spre tine.
Deoarece nu caut aur, ci doar fericire.