Iniţierea

Capitolul 3

Încerc să îmi afişez un zâmbet, spunându-mi că trebuie să fiu puternică şi că totul o să fie bine. Totul o să fie bine, nu trebuie să mă îngrijorez de nimic. Tata o să fie alături de mine şi asta mă mai linişteşte un pic.

Cobor rapid cele opt trepte doar ca să îl găsesc pe tata stând pe canapea mângâind capul pisici. M-am oprit la baza scărilor şi am rămas acolo. Deci, el are timp să se joace cu Church dar eu trebuie să mă grăbesc să îmi fac bagajul? Nu o să îi înţeleg niciodată logica tatei.

—Hmm, ce faci? Îl întreb.

—Nimic, doar te aşteptam. Eşti gata?

Cred că sunt gata, mi-am luat tot ce îmi trebuie. Dar oare sunt gata să plec de aici, chiar şi pentru o perioadă scurtă de timp? Întrebarea asta m-a enervat tot timpul. Aleg să o aşez înapoi în fundul minţii şi să o las acolo până când totul o să revină la normal. Dacă o să mai revină, mintea mea chiar vrea cu ardoare să mă sâcâie până în ultimul moment.

—Pământul către Kylie. E cineva acolo?

Tata stă în faţa mea cu mâinile în sân.

—Scuze, ce ai zis? Îl întreb încruntându-mă.

—Îţi spuneam să îmi dai bagajul ca să pot să îl duc în maşină.

-Bine, am zis şi i-am dat valiza grea cu model floral în mâini.

A luat-o rapid şi a plecat afară din casă.

Am scos un oftat. M-am mai uitat odată prin mica sufragerie şi am plecat spre uşă.

O lumină mi-a intrat în ochii. M-am dat câţiva paşi în spate să văd de unde vine. M-am uitat mai bine prin jur şi am văzut sursa de lumină.

Poza mamei.

De fapt pietricelele din cristal de pe marginea ramei. M-am apropiat de ea şi am luat-o în mână. Era atât de tânără şi frumoasă. Avea o rochie roşie până la genunchi care îi punea în evidenţă toate formele. Buzele pline şi roşi arătau atât de plăcut alături de părul blond strălucitor. Perfecţiunea întruchipată. Trăsăturile sunt mult mai fine şi nu îmi vine să cred cât de tare semănam.

O mână familiară s-a aşezat pe umărul meu. M-am întors şi l-am văzut pe tata în spatele meu. Tristeţea i-a acoperit chipul luminos de până acum. Mâinile au acţionat înainte să gândesc şi l-am strâns pe tata puternic în braţe. Mi-am aşezat capul pe pieptul lui, iar el şi-a pus capul pe umărul meu. Tata a început să mă mângâie pe păr.

—Haide trebuie să mergem.

Am dat din cap şi m-am depărtat de el. S-a mai uitat odată la fotografie apoi la mine şi a ieşit din nou pe uşă.

Am pus rama la loc, pe noptieră şi m-am întors. Am stat câteva secunde şi m-am gândit dacă ar trebui să i-au fotografia cu mine sau nu. De ce să nu o i-au? E poza mamei, dacă nu eu atunci cine? M-am întors din nou pe călcâie şi am desfăcut rama. Am luat poza şi am pus-o în geanta de pe umar. De fapt ar trebui să i-au şi celelalte fotografii.

—Kylie, ce tot faci acolo? Haide odată, strigă tata de afară.

—Imediat! i-am spus.

Am luat şi singura fotografie rămasă în care eram eu şi mama când aveam trei sau patru ani şi am ieşit pe uşă. Un vânt rece şi puternic m-a pătruns pâna în măduva oaselor.

Tata stă în faţa maşini cu mâinile în sân aşteptându-mă.

—Ce a durat atât? M-a întrebat tata.

Oare ar trebui să îi spun despre poze? Am ales să nu o fac.

—Nimic, doar mă uitam pe acolo. Verificam dacă mi-am luat tot.

Încerc să mint însă nu cred că mi-a ieşit prea bine. Sunt praf la capitolul ăsta.

El dă din cap în semn de înţelegere şi înconjoară maşina ca să ajungă în partea cealaltă. Mă uit la muşchii lui cum se încordează atunci când trage de uşa maşini. Nu arată deloc bătrân pentru vârsta lui. Ba chiar arată mult mai tânăr şi bine făcut decât majoritatea adolescenţilor. Se aşează pe scaun şi începe să se joace cu radioul vechi.

Am înaintat pe poteca din marmură până în faţa maşinii roşi a tatei şi a deschis el uşa în locul meu atunci când a văzut că eu nu o fac. M-am mai uitat odată prin jurul cartierului meu. Era linişte. Doar zgomotul făcut de maşina tatei şi a familiei Watson se mai aude în dimineaţa asta. Mă uit mai atent la maşină şi observ că nu am mai văzut-o până acum. Cred că e nouă.

E un ferrari negru şi nu îmi vine să cred că până şi ei au o maşină mai bună decât rabla tatei.

Cu un oftat greoi m-am urcat în maşină şi am trântit portiera în urma mea. M-am urcat în faţă şi am încercat să îmi găsesc un loc cât mai confortabil de stat pe scaunul ăsta dur şi incomod ce e. Muzica mult prea veche pentru gusturile mele se auzea din micuţele boxe.

Tata a ieşit din parcare, şi maşina deja a scos un scârţâit. Afară e dimineaţă aşa că nu e multă aglomeraţie pe şosea. Majoritatea oamenilor sunt plecaţi la muncă sau la şcoală, acolo unde ar fi trebuit să fiu şi eu acum, nu în maşină plecând din oraş.

Cel mai dor o să îmi fie de Amie. Am fost mereu nedespărţite, indiferent de situaţie eram acolo pentru ea şi la fel şi ea pentru mine. O să îi trimit mai târziu un mesaj în care o sa îi explic situaţia. Şi ce ar trebui să îi spun mai exact?

Am oftat şi m-am aplecat pe cealaltă parte astfel încât să ajung mai usor la geantă. Nu mai suport muzica asta, simt că îmi zgârie timpanele. Mi-am luat din geantă telefonul şi căştile şi am aşteptat ca muzica soft rock să îmi inunde urechile. Mă uit în oglinda laterală să văd cum îmi stă părul.

Câteva şuviţe dezordonate nu stau la locul lor şi dintr-o mişcare le-am dat după ureche. E acceptabil.

După ce tata o i-a la dreapta, văd ferrari-ul negru a familiei Watson în spatele nostru. Cât mi-aş dori şi eu o maşină din aceea.

-Ai văzut ce maşină drăguţă şi-a cumpărat familia Watson? Totuşi nu cred că negrul e culoarea lor, îi spun tatei cu un surâs.

Îşi întoarce rapid privirea spre mine cu o sprânceană ridicată în semn de confuzie.

-Ce?! Familia Watson nu şi-a luat maşină nouă. Ei nici măcar nu sunt acasă, au plecat ieri la Chicago în vizită la fiul lor.

Îmi scot rapid căştile din urechi. Cum să nu fie acasă, tocmai am văzut maşina lor în spatele nostru, poate nu a auzit tata bine.

-Ba nu, îi spun. Am văzut maşina parcată în faţa casei azi dimineaţă. E ferraru-ul din spatele nostru. M-am întors cu faţa spre geam şi i-am arătat cu degetul maşina care se află în spatele nostru.

-Vezi? Îi spun tatei iar el se întoarce să vadă maşina.

Încheieturile mâinilor i-au devenit albe în timp ce se strâng pe volan. El înghite în sec înainte să vorbească.

-La naiba! Strigă şi loveşte tare volanul, iar acesta scoate un biiiippp puternic, speriind o bătrânică care tocmai trecea trecerea de pietoni şi îi arată degetul din mijloc. Dacă nu eram atât de speriată de reacţia tatei, aş fi râs cu lacrimi. Dar nu şi acum.

—Ce sa întamplat? Îl întreb panicată.

Stă câteva secunde să mediteze după care i-a câteva guri de aer înainte să îmi răspundă.

—Aceea nu e maşina familiei Watson. Îl rugam pe tata din priviri să îmi dea mai multe informaţii. Cum să nu fie a lor? Atunci a cui e?

În maşină tata a oprit muzica şi acum stăteam într-o linişte infernală.

-Suntem urmăriţi, spune dintr-o suflare.