Iniţierea

Capitolul 1

În vis eram pe o pajişte foarte bine cunoscută. Veneam adesea aici împreună cu parintii mei când eram mică. Dacă te duceai un pic mai la vale, dădeai de casa bunicii, care mai demult mirosea a nuci şi scorţişoară, însă acum aproape mai stă să nu se prăbuşească.

Soarele răsărind deasupra capului meu, făcea ca totul să arate mai vesel decât obişnuia să fie. Pajiştea se întindea până unde cerul se contopea cu câmpia. Ici şi colo copacii deja fiind plini de fructele coapte şi delicioase pe care veneam şi le culegeam împreună cu bunica. Priveliştea era atât de familiară.

În spatele meu cineva îmi atingea umărul. M-am răsucit pe călcâie, iar în faţa mea stătea o femeie suplă, nu foarte înalta, cu părul ei blond atât de strălucitor, încât şi soarele pălea în faţa ei, lung până la umeri, cu nişte ochi negri atât de intenşi încât te puteai cu uşurinţă pierde în ei. Mereu cu zâmbetul pe buze, oricât de rea ar fi situaţia. Femeia din faţa mea, care în fiecare noapte stătea lângă patul meu şi îmi cânta mereu acelaş cântec şi îmi spunea cu vocea ei suavă şi dulce ca mierea '' Noapte Bună''.

Femeia din faţa mea, era MAMA.

Iar acum stătea chiar în faţa mea. Nu o mai văzusem de 6 ani deoarece cum îmi spunea tata când eram mică ''a plecat intr-un loc mai bun''. Ochii au început să îmi lăcrimeze, iar ea cu mâna ei la fel de micuţă şi delicată mi-a şters lacrimile şi un fior mi-a trecut pe şira spinării.

''De ce plângi?'' m-a întrebat cu vocea ei catifelată.

Am deschis gura să îi răspund dar nici un sunet nu a vrut să iasă, aşa că am închis-o la loc încă uimită. Era prima dată când o visez după mult timp pe mama după accident.

Nu voiam să îi arăt că inima îmi bătea nebuneşte în piept, că frica începea să pună stăpânire pe mine şi că mă simţeam ca o laşă. Voiam să mă ştie curajoasă, aşa cum obisnuiam să fiu, însă am dat frâu liber gândurilor şi vocea din interiorul meu a ieşit afară.

''Mi-e frică.'' am spus fără nici o ezitare făcându-mi curaj, amintindu-mi de seara precedentă.

''Povesteşte-mi ce s-a întâmplat.'' Mi-a spus mama, iar în secunda următoare toate întamplările mi-au năvălit în cap ca un carusel care se învârtea încontinuu. Mama mă privea ca pe cel mai frumos lucru văzut de ea şi îmi zâmbea întruna, făcându-mă să nu îmi mai fie aşa frică. De asta o adoram aşa de mult pe mama. Era modelul meu în viaţă.

Am început să îi povestesc pe scurt tot ce sa întâmplat, toate amănuntele pe care mi le amintesc. Însă când am ajuns la partea cu băiatul, a început să facă ochii mari cât cepele şi parcă pentru o secundă am vazut-o tremurând. Ce s-a întâmplat?

Cu o voce tremurătoare mi-a spus:

''Scumpo, bărbatul acela avea ochii roşii? Sau un alt lucru neobişnuit pentru un băiat?''

Am clătinat din cap, neştiind ce ar fi trebuit să spun. De ce o interesează pe mama aşa ceva?

''Gândeşte-te bine scumpo'', m-a sfătuit mama.

Nu îmi aminteam să fi avut ochii rosi, deşi să spun drept nici nu m-am uitat la faţa lui. Singurul meu gând atunci a fost să scap cât mai curând de el, nu să îi examinez trăsăturile. Deşi dacă stau să mă gândesc mai bine, atunci când m-a strâns în braţe forţa lui a fost destul de mare, mai puternică decât la oricare alt băiat pe care l-am cunoscut.

''Nu mama, însă avea o forţă neobişnuită'' am spus. Mama a început să se schimbe la faţă, din zâmbitoare şi veselă a devenit mirată şi .... speriată.

''Scumpo, ce îţi spun acuma e foarte important, să nu uiţi să îi spui tatei că... A SOSIT TIMPUL". Ultimele cuvinte le-a spus cu glasul tremurând. Începea să îmi fie din ce în ce mai frică de reacţia mamei. Oare ce voia să spună cu asta? Cum adică a sosit timpul? O mulţime de întrebări mi se învârteau în momentul ăsta în cap.

Mama mi-a luat mâna întra ei şi în ea a pus un lănţişor din argint. Avea pe el nişte semne ciudate pe care nu le mai văzusem niciodată în viaţa mea. În mijloc era o oglindă pe care alt semn strălucea mai puternic. L-am strâns în mână cu putere, dorindu-mi să fiu din nou acasă, în patul meu moale care mirosea a lavandă, înapoi în camera mea de culoare mov. Chiar şi de Church, motanul tatei îmi era dor.

Lănţişorul a început să strălucească, o lumină incredibilă, care aproape mă orbise. Mi-am ridicat capul speriată catre mama, însă ea... dispăruse. Frica a pus din nou stăpânire pe mine. M-am rotit încercând să o zăresc însă era de negăsit. Acum, fără ea alături de mine mă simţeam atât de ...goală. Parcă o parte din mine nu mai era la locul ei.

''Mamă, mamă, am strigat-o înca rotindu-mă. Ce se întâmplă? ''

Vocea mamei răsună cu putere în mintea mea.

''Nu-ti face griji puiule, doar nu da niciodată lănţişorul jos şi...''.

Acestea au fost ultimele cuvinte pe care le-am auzit, după care întunericul a pus stăpânire pe mine.