Iniţierea

Capitolul 6

—Aveam 18 ani şi trebuia să merg la vânătoare. La noi, asta era una dintre cele mai străvechi şi importante reguli. Mie nu îmi plăcea vânătoarea, nu voiam să ucid până ce lăsam fără viaţă pe cineva, la fel ca şi ceilalţi vampiri.

Vânând, treceam de la statutul de novice la matur, aşa că am fost nevoit să merg. Iar odată ce ai vânat prima oara şi îţi intra în sânge, nu mai poţi da înapoi. Ai mereu senzaţia că vrei să ucizi şi pur şi simplu îţi pierzi controlul şi nu mai gândeşti logic, iar atunci nu mai ai nimic uman în tine.

Însa într-o zi, am fost la vânătoare, singur, de obicei vânam în grupuri, însă de data aceea voiam să fiu doar eu. Am alergat în pădure. Afară era noapte şi rece. M-am dus la un pârâu să beau apă, însă am văzut un cerb. M-am apropiat încet de el, aveam să îi i-au viaţa.

Când şi-a întors capul spre mine, am văzut în ochii lui cât de speriat era. Însă, atunci m-am văzut şi pe mine, în ochii lui nu eram decat un monstru. Un montru care urma să îi i-a viaţa, să îl omoare. Şi chiar dacă era doar un cerb, în minte mi-au năvălit feţele tuturor oamenilor pe care i-am omorât. Şi nu erau puţini.

M-am dat un pas în spate, voiam să fug. Însă o săgeată s-a înfipt în umarul meu. Săgeata în fine nu era periculoasă, ceea ce era periculos era veninul de pe ea. Atunci am ştiut că este un gardian în zonă. Am simţit cum umărul începe să îmi sfârâie şi am început să urlu.

Mă zvârcoleam de durere, la propiu. Am încercat să o scot însă a fost mai rau, apoi nu am mai simţit nimic. Stăteam în genunchi şi scuipam sânge şi o persoană stătea în spatele meu. Ştiam că era o femeie, îi vedeam umbra făcută de lună în faţa mea. Am fost un prost şi am încercat să o muşc, crezând că o pot doborâ uşor fiindcă era femeie, dar ştii tu zicala aceea, nu judeca o carte după copertă.

Ei bine, eu asta am făcut, am judecat-o, iar când m-am întors să o muşc m-a lovit în faţă atât de tare încât cred că mi-a rupt maxilarul. Am încercat să o lovesc şi eu la rândul meu, dar mi-a anticipat toate mişcările şi am rămas uluit. Am ştiut că nu mai nici o şansă să câştig, că o să mor acolo.

Atunci am simţit că eu eram căprioara, şi că ea era vânătorul.
Ţinea arcul îndreptat spre mine şi nu mai ştiam ce să fac, aşa că am început să o studiez.

M-am uitat mai atent la ea şi mi-am dat seama cât de frumoasă era. Avea părul blond deschis şi nu era un blond spălăcit ca şi la majoritatea, era unul frumos, ca şi o rază de soare. Ochii ei erau atât de negri, încât am simţit la propiu cum mă înghit. Faţa îi era uşor ovală şi palidă.
Era cel mai frumos lucru pe care l-am văzut vreodată. Am simţit cum stomacul mi se face ghem, am simţit... emoţie.

Am făcut un pas spre ea şi mi-am ridicat mâinile în semn de predare. Ea a lăsat încet arcul în jos şi am mai făcut un pas .

"—Stai unde eşti!".

Până şi vocea îi era uimitoare. Încerca să facă pe dura, dar nu prea i-a reuşit din cauza voci ei de copilă, dar nu m-a deranjat, de fapt, chiar îmi plăcea.

"—Ar trebui să te omor, ştii nu?"

"—Da, ar trebui, însă nu o să o faci."

"—Şi de unde ştii ca nu?"

"—Nu ştiu."

Chiar nu ştiam, însa instinctul mi-a spus că sunt în siguranţă şi am ales să îl cred. Am mai stat aşa aproximativ 5 minute. Ne tot uitam unul la altu şi ştiam că trebuia să spun ceva. Răsărea soarele.

"—Trebuie să plec, i-am spus uitându-mă în sus...dar vreau să te mai văd."

"—Ce te face să crezi că eu vreau să te văd? Am încălcat deja o regulă când nu te-am omorât, nu vreau să mai încalc încă una."