Iniţierea

Capitolul 13

Ryan stătea sprijinit de trunchiul copacului cu o carte în mână când am ajuns în mica grădină din spatele şcolii.

Era atât de concentrat la ceea ce citea încât nici nu m-a observat când am traversat grădina şi am ajuns în faţa lui, până ce nu am început să îi ciufulesc părul blond.
Surprins a tresărit şi s-a uitat uimit la mine.

-De cât timp ai ajuns?

-Nu de mult, am spus chicotind. Ce citeşti?

Ryan a închis cartea şi a pasat-o în cealaltă mână în timp ce, cu cealaltă gesticula în timp ce încerca să îmi explice.

-Cartea acesta i-a aparţinut tatălui meu, am citit-o mai demult, însă un citat din ea mi-a rămas în cap de atunci și nu știu de ce am impresia ca seama al naibii de mult cu ghicitoarea ta.

Ei bine, acuma că știu ca șansele pentru a rezolva ghicitoarea sunt considerabil mai mari, gândul că aș putea știi ce se afla cu adevărat în spatele tuturor secretelor, ma face să mă simt într-un fel panicată. Dacă ceea ce o sa aflu o să mă zdruncine înăuntru? Dacă o să ajung la casa de nebuni?

Am pufnit în gând. Casa de nebuni era pe ultimul loc în marea mea listă de priorități care mă preocupă acum.

Dacă mă gândesc mai bine, nu sună aşa rău, aş dormi toată ziua, nu ar trebui să stau mereu pe ghimpii de teamă să nu afle cineva adevărul, tata ar putea să mă viziteze în fiecare zi, iar singura mea grijă ar fi faptul că ar trebui să încetez să mai mănânc pe ascuns atâtea fursecuri cu ciocolată.

Am început să râd zgomotos la gândul de mai devreme.
Ryan s-a întors spre mine şi s-a uitat ciudat cu sprânceana ridicată.
Oare mă crede ţicnită?

-Ești bine? Mă întreabă puţin confuz.

M-am întors spre el şi i-am zâmbit larg.

-Cât se poate de bine, i-am răspuns încă zâmbind.
Puteam să citesc pe chipul lui că încă mai era puţin nedumerit, însă am lăsat discuţia baltă revenind la cartea din mâna lui.

-Cum se face că cartea tatălui tău e la tine şi nu la el? Şi el unde e mai exact, de ce nu ești cu el? Încerc să îi ofer puţină compasiune deoarece acum tristeţea i-a acaparat chipul în locul nedumeririi.

A oftat zgomotos şi a început să meargă înainte. Cred că nu mai vrea să întârzie la ore deoarece ne îndreptăm spre intrarea în clădire. L-am urmat îndeaproape aşteptând să povestească.

-Mi l-a dat cadou când aveam trei ani, nu l-am mai văzut de atunci, a spus dintr-o suflare.

Îl înţelegeam pe deplin, ştiu cum se simte, doar că lui îi este mult mai greu, el avea doar trei anişori pe atunci, era cât un chiştoc şi cred că nu i-a fost deloc uşor, pe când eu, pe de altă parte sunt aproape adultă şi de abea suport gândul că m-a lăsat aici singură. Încep să mă întreb dacă comportamentul lui de băiat rău se datorează faptului că tatăl lui l-a părăsit aici, că sub tricourile negre pe care le poartă stă defapt o inimă care are nevoie doar de alinare şi iubire.

Fără să ştiu ce fac, m-am apropiat de el şi l-am strâns puternic în braţe. Nu ştiu de ce am reacţionat aşa impulsiv, nu e genul meu, însă în acel moment simţeam nevoia să îi ofer acea alinare de care are nevoie.

A fost surprins de gestul meu deoarece au trecut câteva secunde bune până când a realizat ce am făcut şi m-a strâns şi el la rândul lui în braţe respirând greoi.

Braţele lui îmi ofereau o oarecare căldură şi siguranţă, nu ştiu de ce, însă zâmbeam în sinea mea la gândul de mai devreme.

După câteva secunde în care am stat îmbrăţişaţi, m-am tras din strânsoarea lui şi m-am dat câţiva paşi mai în spate, lansând distanţă între noi. Mi-am ridicat privirea înspre a lui şi i-am putut vedea maxilarul încordat.