Iniţierea

Capitolul 7

De când cu accidentul, tata nu mă mai lăsa să păstrez lucrurile mamei: bijuteri, haine, nimic. Ştiu insă că le ţinea în pod într-o cutie mare de carton. Zicea că o să sufăr prea mult si doar o să fie mai rău pentru mine, dar atunci eram mică şi credeam că toate alea sunt pentru el. Că el nu mai voia să sufere după mama, dar nu eram nici prea aproape de adevăr.

Acum, ţinând in mână lănţişorul mamei, ştiu că tata avea dreptate. Toată tristeţea de atunci s-a revărsat acum spre mine.

Am inceput să suspin. Incercam cu greu să îmi stăpânesc lacrimile care voiau cu disperare să iasă. Am strâns puternic din dinţi şi am început să inspir şi să expir adânc.

Mi-am ţinut ochii inchişi câteva secunde după care i-am deschis. Acum, ştiind toate astea vedeam lumea cu alţi ochii.

—Ar trebui să plecăm, mi-a spus tata. Trebuie să ajungem înainte de lăsarea întunericului.

S-a ridicat de la masă si a pornit spre maşină.

Mi-a pus lănţişorul la gât şi am mers în urma lui. Contactul dintre metalul rece şi pielea caldă, mi-a făcut pielea de găină.

Am urcat în faţă, lângă el intr-o linişte apăsătoare. El a dat drumul la căldură si automat am simţit cum căldura îi i-a locul frigului de afară. In timp ce tata intra din nou pe autostradă mi-am dat jos geaca groasă pe care mi-a dat-o el înainte să ne aşezăm la masă. Acum era mult mai bine.

Mi-am întors capul spre tata şi am observat că se uită insistent la radio. O nu, nu şi de data asta. Dacă va mai trebui să ascult o singură data muzica aia oribilă, o să sar din maşină.

Când a sesizat ce vreau să fac a încercat să ajungă el primul la radio. Mi-am întins mâna ca să ajung prima şi cu o viteză incredibilă am reuşit sa ies învingătoare. Am învărtit butonul până când am dat de o piesă cât de cât acceptabilă. The Fray răsunau acum în întreaga maşină. Tata mă săgeta din priviri. In sfârsit a ieşit şi un lucru bun din chestia asta cu vampir-vânător.

Un zâmbet mi-a apărut pe buze. Se pare că sunt şi unele avantaje.
Hmm.. întotdeauna am vrut o medalie la atletism.

—Dacă ai şti cât de mult îmi place să te văd zâmbind aşa, mi-a spus tata.

I-am răspuns printr-un zâmbet mai larg şi un chicot.
Îmi place legătura asta care s-a format între noi.

—Ce, acum nu mai eşti supărat?

—Dacă ştiam că o să zâmbeşti aşa adorabil doar fiind faptul că ai ales tu piesa, te-aş fi lăsat de la început.

I-am dăruit unul dintre cele mai bune zâmbete de-ale mele. În sfârşit simt că relaţia noastră începe să avanseze.

Am oftat de fericire.

Mi-am întors capul spre partea cealaltă. Acum priveam afară, nu mai era nimeni înafară de noi şi câţiva copaci rupţi. Vedeam pe cer cum începe să se însereze. Soarele abea se mai vedea de după munţi. M-am uitat şi în partea cealaltă să văd dacă era şi altceva interesant de observat. Nimic. Doar o pădure care se întindea la nesfârşit.
Era atât de pustiu aici.

—Tată, unde suntem? Sau mai bine zis, unde mergem?

—Mai şti că ţi-am povestit despre o pădure. Pădurea în care am cunoscut-o pe mama ta?

—Da, ce e cu ea? Un sentiment ciudat începe să mă acapareze.

—Pădurea de langă noi...e aceea padure.

Apoi cu un zâmbet pe faţă mi-a spus:

—Bun venit în Montana, scumpo.
Imediat ce a terminat de vorbit, un panou cu "Bine aţi venit în Montana" i-a întarit vorbele, semn că nu minţea.