𝙸𝙼𝙿𝚁𝙴𝚅𝙸𝚉𝙸𝙱𝙸𝙻

Capitolul 2

Clarisse

Privirea aia. Privirea aia înfricoșătoare de seara trecută a dispărut subit. De parcă nici nu fusese acolo. Să fiu a naibii! Mă simt de parcă aseară am avut parte de o pasă de nebunie inexplicabilă.

Poate totul fusese în capul meu și străinul ăsta din fața mea este un om normal care îmi aruncase o singură privire pentru că mă holbam ca o nebună la el, iar din cauza distanței am avut impresia ca a încercat să transmită ceva prin ea, iar zâmbetul ăla fusese de fapt doar o grimasă de dezgust. Fie! Poate chiar ar trebui să mă întorc la terapeut.

Mă ridic ușor în picioare, împingându-mi puțin scaunul în spate cu spatele genunchilor pentru a-mi face mai mult loc. S-au pentru a umple liniștea apăsătoare cu zgomotul metalului care scrijelea podeaua de lemn.

Privesc oarecum încurcată în față, evitând contactul vizual stângaci. Ce naiba să-i răspund la întrebarea asta idioată. Îmi fac curaj să-i privesc ochii inexpresivi, de parcă acolo se află răspunsul pe care el îl așteaptă. Mă lovesc de lipsă de empatie și dispreț. Pur dispreț.

Urăsc să fiu privită cu dispreț. Urăsc să nu mi se cunoască valoarea și să fiu privită cu superioritate. Asta mă calcă pe nervi mai mult decât mi-aș fi dorit, iar gura mi-o ia pe dinainte fără să-mi lase măcar câteva secunde creierul să se gândească la consecințe.

-Toți oamenii percep diferit termenul de respect. Din păcate sau din fericire, știu că n-o să vă placă ce o să spun pentru că nu o să reușiți să înțelegeți, dar vă confruntați cu o generație care merge pe principiul „Merită ca să primești.". Pe de altă parte, dacă tot suntem la cursul de Istorie în Epoca Modernă, putem să aducem în subiect diferențele dintre clasele sociale, care aduc și astăzi probleme, și să punem ca prim factor al disputelor respectul reciproc care nu se deranjează să apară. De exemplu-

-Domnișoară, cred că am înțeles și nu cred că vrea cineva să deviem de la subiect pentru a-ți etala tu IQ-ul. Așa că, te rog, ia loc!

Chiar dacă nu se vede la exterior, în interior știu că și-a dat seama unde mă îndreptam și nu i-a plăcut deloc că îi îndrept propriile arme spre el. Perfect. Să știe să nu-și mai folosească puterea pentru a se pune într-o lumină de superioritate.

-De fapt, nu o să o fac.

-Poftim? întreabă surprins și se întoarce indignat spre mine.

-Exact ce ați auzit. Nu o să iau loc tocmai pentru că, acum, ați dat dovadă de lipsă de respect. M-ați întrerupt în timp ce vă răspundem la o întrebare adresată de dumneavoastră. Și nu deviam de la subiect. Sub nicio formă. Și o să continui până termin tot ce am de zis, iar dumneavoastră nu o să mă mai întrerupeți. La final aveți dreptul să decideți dacă deviam sau eram pe subiect. Până atunci aveți doar dreptul de a tăcea și de a susține discuția pe care a-ți inițiat-o.

Chiar dacă pare extrem de neinteresat de ieșirea mea, destul de elegantă dacă e să mă întrebi pe mine, observ mica venă de pe tâmplă care i se zbate, părând oricând gată să explodeze și să-i provoace o hemoragie internă care îl va scurge pe jos.

Nu m-ar deranja să-l adun de pe jos pe idiotul ăsta narcisist.

Oarecum calm, observ în privirea lui cum mândria i se pregătește să încaseze o lovitură dureroasă din partea unei puștoaice de 18 ani, în timp ce se reazemă de marginea pupitrului și-și încrucișează brațele la piept.

Îmi permit să-mi iau câteva secunde pentru a-l analiza. Puțin doar. Exact cum am dedus aseară, omul inspiră eleganță, care vine la pachet cu încă ceva, dar nu-mi dau seama exact cu ce. Ară trăsături dureros de frumoase. Un bărbat scos din cutie, cu brațe mari, spate lat, talie îngustă care fac cămașa aia să pară croită pentru el. Nasturele cămășii care era descheiat inspiră sexualitate. Pură sexualitate, care mă de peste cap puțin. Omul e un nesuferit prins într-un corp de zeu.