𝙸𝙼𝙿𝚁𝙴𝚅𝙸𝚉𝙸𝙱𝙸𝙻

Capitolul 13

Clarisse

Mă zvârcolesc în somn, încercând să mă dezmeticesc. Visul care mă chinuise aproape toată noaptea nu dădea semne că ar vrea să dispară din mintea mea.

Avusesem o zi extenuantă. Un studiu de grup mi-a umplut jumătate de zi, urmat de finalizarea unor proiecte care aveau termen limită până lunea viitoare, dar trebuia să-mi umplu timpul liber. În această noapte ceasul urma să anunțe data de 11 septembrie. Nu aveam stare. Am terminat comenzi pe bandă rulantă în încercarea de a-mi obosi creierul pentru a nu-mi mai face griji inutile. Nu-mi aduc aminte cum ajunsesem în pat, mi se rupsese filmul și nu înțelegem de ce. Eram pe balcon și derulam prin miile de comenzi și nu-mi mai aduc aminte nimic. Aici intervine visul, în care mi se contura vag o umbra în spatele meu pe care o observasem prea târziu pentru binele meu. Umbra mă apucase strâns de ceafă, anulându-mi orice mobilitate pe care mi-o puteam permite, iar strigătul care amenința să răsune din balconul mic mi-a fost înăbușit de o bucată de pânză umedă care mi-a acoperit gura. O stare de amețeală acută pusese instantaneu stăpânire pe mine, înainte să pot realiza că ar trebui să-mi opresc respirația. Înainte să-mi pierd conștiința am simțit o durere spontană în antebraț, tot brațul urmând să mă furnice deoarece fusesem înțepată de un ac lung și gros.

Fluturaș!

Fusese șoapta care-mi răsuna în ureche iar și iar. La nesfârșit, cât picioarele mă lăsau și corpul amenința să mi se scurgă pe podea.

Și aici s-a terminat. Visul. Coșmarul. Dar vocea aia încă mă bântuia. Acea voce. O recunoscusem. Dar genul ăsta de vis nu-mi era cunoscut, era nou, înfiorător. De-a lungul anului care trecuse toate coșmarurile mele cu acel psihopat se limitau cu mine pe marginea unei prăpăstii parcă ruptă din infern, cu el în fața mea ținându-mă de gât, suspendată în aer, apoi cu căderea mea în gol.

Aveam creierul făcut vraiște, realitatea mea se distorsiona și încă nu eram capabilă să mă trezesc. Simțeam nevoia să mă ridic forțat pentru a reuși să mă smulg din această stare de amețeală. Parcă fusesem drogată. Mi-am tras cu putere mâinile, iar atunci frica mi se instalase în oase.

Aveam mâinile legate. Deasupra capului.

M-am forțat să-mi deschid ochii, durere ascuțită din tâmple făcându-mi capul să mi se învârtă. Eram pe spate în patul meu, complet goală, dezvelită, pusă aproape în șezut. Sigura sursă de lumină din cameră provenea de la computerul meu de pe biroul din fața patului pe care domnea o imagine albă, simplă care mă debusola.

Eram în casa mea, dar totul mi-era străin. Obiectele din cameră se învârteau cu mine. Nu eram suficient de coerentă încât să pot pune totul cap la cap și să înțeleg gravitatea situației în care mă aflam.

Mi-am lăsat capul ușor pe spate pentru că orice mișcare bruscă mi se echivalase ce un risc de suicid și am observat cum sfoara groasă îmi săpa în carne, plină de sânge, rănile de la încheieturi fiind adânci, dar substanțele care îmi circulau prin corp prefăceau durerea într-o usturime minoră. În perete era înfipt un cuțit cu un inel imens în capătul mânerului, inel prin care era trecută sfoara.

Un tremurat groaznic îmi învăluise membrele când realizarea mă lovise. Nu fusese un vis. A fost realitatea crudă care mă îngenunchease.

Capul mi s-a smucit spre ceasul de pe noptieră.

00:11.

11 septembrie.

Eram goală, legată, cu sânge uscat prelingându-mi-se pe brațe.