𝙸𝙼𝙿𝚁𝙴𝚅𝙸𝚉𝙸𝙱𝙸𝙻

Capitolul 14

Clarisse

Întotdeauna am crezut că trezirea la realitate este dură numai într-un sens metaforic, dar încep să am dubii în privința asta. În momentul ăsta aș prefera să traversez iadul în tălpile goale decât să-mi deschid ochii. De ore bune -sau zile- aud ca prin vis urlete, înjurături, milă cerșită și rugăciuni, dar că nu am fost fizic capabilă să-mi deschid ochii, iar acum nu am tăria de caracter să o fac. Nu știu unde sunt, cum am ajuns aici sau pe cine să învinuiesc. De fapt mint, mă abțin din a învinuii pe cineva pentru că prima persoană care îmi va răsării în minte voi fi eu.

Vina de sine îmi curge prin vene ca o otravă pe care nu mă pot opri din a o consuma. Nu am fost suficient de atentă, suficient de precaută. Urăsc să trăiesc în capul meu, dar gândul de a deschide ochii și de a mă lovii de o realitate mult mai crudă decât cea din capul meu mă înspăimântă oribil de tare.

O bușitură de podeaua rece a ceva de metal răsună între pereții în care bănuiam că sunt captivă, făcându-mă să îmi strâng și mai tare ochii și să tresar violent.

-Mănâncă! vocea care-mi era atât de cunoscută acum și care-mi stârnește un reflex de vomă pronunțat umple camera și acoperă sunetele din celelalte.

-Garcia! Trezește-te și mănâncă odată sau jur că o să-ți bag forțat pe gât tot ce e pe tava aia!

Strâng mai puternic din pleoape și încerc pe cât posibil să nu mă mișc în speranța că va pleca. Nu merită nici măcar să mă uit în direcția lui, darămite să-i cerșesc mila.

-Ești de două zile aici, deschide ochii și bea nenorocita aia de apă. Nu vreau să mă pricopsesc cu un cadavru inutil.

Nu reacționez, frica mă paralizează.

Cum naiba am ajuns eu aici?

-Mă auzi măcar?

O mână puternică mă smucește brusc și fără să vreau îmi deschid ochii, lăsând lumina de care nu m-am mai bucurat de câteva zile să-mi rănească pupilele. Îi strâng imediat la loc, dar respirația fierbinte din ceafă mă forțează să încerc să mă obișnuiască.

Un pat. Un geam imens cu o draperie frumoasă. Analizez și sunt surprinsă de imaginea din fața mea. Nu sunt în vreun subsol murdar, sunt într-o cameră modestă dintr-o casă frumoasă. Dar toată frumusețea este înghețată de frigul care amorțește aerul din jur.

-Unde naiba m-ai adus, psihopat nenorocit? întreb în șoaptă cu un glas vlăguit.

-Mănânci și o să-ți răspund, jigodie mică. Nu-mi permit luxul de a te vedea murind sub supravegherea mea!

Mă smucesc din strânsoare și mă ridic pentru a mă apropia de fereastră și a observa măcar natura care să mă asigure că n-am aterizat în iad, dar corpul meu nu e de acord cu șocul unei mișcări bruște după atâtea zile, iar picioarele mă amenință imediat să mă lase, împreună cu amețeala care îmi încețoșează ochii.

-Clarisse! este singurul lucru pe care mai sunt capabilă să-l aud înainte ca două brațe să mă cuprindă în căderea mea către podea, însoțită de întuneric.

*

Bip. Bip. Bip.

Sunetul ăsta enervant se aude neîncetat de câteva ore bune.

Ce naiba se întâmplă?

-S-a trezit? De ce mama dracului bipăie aparatul ăla așa?

Aud un mormăit slab care pare a fi un răspuns la întrebările nervoase.